IONUȚ CARAGEA, UN SCRIITOR DE FACTURĂ EUROPEANĂ
Despre creațiile literare ale lui Ionuț Caragea am avut
prilejul să scriu de mai multe ori. Totodată, am o deosebită satisfacție
sufletească și admirație colegială,legată de pasiunea mea pentru aforistică, fiindcă
lirica semnată de el are un caracter eminamente sapiențial. Aceasta m-a
determinat, de altfel, să îl includ cu aleasă generozitate și prețuire în „Cartea
înțelepciunii universale”, o antologie de referință a aforismului universal,
apărută la editura eLiteratura[1].
Mi-au atras cu precădere atenția definițiile inteligente pe care le dă unor
trăiri, fapte sau evenimente, în care folosea genurile proxime și diferențele
specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate.
Spuneam, referindu-mă la poemele din volumul „Mesaj către
ultimul om de pe Pământ” (ed. Fides, 2017), că stihurile lui aduc în prim plan
trăiri de mare forță care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt
mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei, dar
și că senzorii de mare sensibilitate ai poetului remarcă înstrăinarea omului
contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le
emițătorului și receptorului altceva decât să asculte împreună murmurul
suferinței. Concluzionam că ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste
trăiri, lăsând astfel o poartă deschisă spre noile apariții editoriale ale
autorului, dar și spre alte aprecieri de valoare ale criticilor contemporani,
unele dintre acestea aducându-i, pe bună dreptate, statutul de lider al
generației 2000.
Recent, citind volumele "Căutătorul de
amintiri" (ed. Fides, 2022) și "Ceasornicarul fără mâini" (ed.
ASLRQ, 2022), semnate de acest prolific autor revenit în Patria-mamă, după o
viețuire canadiană care, prin dragoste și dor, i-a desăvârșit condeiul, pot
spune că scriitorul Ionuț Caragea este unul dintre creatorii români care
îndeplinesc, cu dreaptă măsură, afirmația marelui Pontif, Papa Ioan Paul al
II-lea, cel care în istorica vizită efectuată în România în zilele de 7-9 mai
1999 remarca faptul că, în istorie, „poporul român este semn al iradierii
civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea,
limba și cultura”.[2] La
acestea se adaugă și faptul că Ionuț Caragea, prin activitatea sa de creator,
dar și de promotor cultural, a adus un prestigiu deosebit culturii române prin
promovarea valorilor literaturii române în francofonie, unde, de altfel, a fost
și recompensat cu nenumărate premii, în special pentru poezie.
În volumul "Fântâna care-și bea singură apa",
autorul continuă tematica volumelor precedente, reiterându-și strigătul mut și
trăirile de mare forță care vin din adâncuri. Punctul critic nu se mai află pe
marginea prăpastiei, ci pe marginea fântânii, adică locul în care se ridică
cumulul experiențelor sale lăuntrice odată cu ciutura poeziei, spre a potoli
setea de cuvinte șiînțelepciune a cititorului. Dar, surpriză! Cititorul lipsește
din peisajul artistic, această lipsă generând autoconsumareapropriilor
sentimente (autodevorarea profunzimilor, după cum spune într-un poem), într-o relație
mult mai intimă, cu Divinitatea. Nu vorbim, așadar, de o risipire, ci mai
degrabă de o reîntoarcere la matrice, însemnând, precum simbolul antic Uroborus,
în care șarpeleîși înghite propria coadă, unitatea primordială, ciclul
nesfârșit al timpului și al universului. Fântâna este, prin urmare, un portal
spre adâncuri, dar și o fereastră către inima universului. Este pleoapa
ochiului care poate privi lăuntric sau la mare distanță.
Pe lângă poemele cu încărcătură filosofică și metafizică,
autorul ne vorbește și de durerile sale, cele care „îi sfâșie visele” și „îl
încearcă cu dinții de parcă ar fi o bucată de aur în spatele pielii”. Recunoaște
că el este „O durere care își face autobiografia”, „Un trup agățat într-o
durere” sau o „Căprioară cu piciorul beteag”, evidențiind, astfel, procesul
declanșator al lirismului său, cuptorul alchimic al poemelor și aforismelor
sale. Sau, mult mai metaforicși concentrat totodată, ne mărturisește, într-un
citat reprezentativ din partea a doua a cărții, că „Pentru mine, toate durerile
sunt flori căzute din cer. Iar poezia, un parfum pe care-l creez din petalele
lor.” Iată, așadar, catharsisul (evidențiat și în poemul „M-amspălatîn cascada
cuvintelor”), sublimarea, transcendența sau, cu alte cuvinte, „drumul
pozitiv și exemplar al poeziei, de la suferință la extaz, de la angoasă la
iluminare și de la elegie la imn”, despre care făcea referire Al. Cistelecan
într-o superbă cronică pe marginea romanului memorialistic al lui Ionuț
Caragea, intitulat sugestiv "Ascultă-ți gândul și împlinește-ți
visele!" (ed. eLiteratura, 2016).
Chiar dacă "Fântâna care-și bea singură apa"
este, la prima vedere, un volum al condiției poetului singur, fără cititori
(Poetul se declară „Regele singurătății”), care se autoconsumă, amintind de
condiția geniului pustiu eminescian, din creațiile care-l alcătuiesc nu
lipsește dragostea pentru muză, pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru mediul
înconjurător. Reîntoarcerea la natură în poeme precum „Rădăcina”, „Nucul” sau„Frunza”
amintește de filosofia lui Rousseau, de existența nealterată de viciile și
decadența lumii moderne. Este un volum al transformării, al ciclicității, al
renașterii, iar poezia rămâne, pentru poet, dar și pentru cei care au
curiozitate și răbdare să o descopere, „A opta minune a lumii”. Este un volum
în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sufletul nu se lasă niciodată
învins, după cum se poate constata și în aforismul din finalul părții a doua: „Sufletul
- aripa care nu se lasă niciodată învinsă.”
E vorba de un volum din care răzbat „Fâşii de lumină
lăuntrică”, contribuind la formarea și devoalareasubtilă a unei conștiințe
puternice, amintind, prin ideatica și mesajul creațiilor artistice,de o altă afirmație
a marelui Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea: „Cultura reprezintă maturizarea
omului, cu toate calitățile și dimensiunile sale, nu constă doar în dezvoltarea
gândirii și activității, ea contribuie, totodată, și la formarea conștiinței.”[3]
Nicolae Mareș
București, 26 aprilie 2024
[1] Cf. Nicolae
Mareș, Dicționar de maxime și aforisme din cultura românească și universală,
București, 2014.
[2]Cf. Nicolae
Mareș, Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea, Editura MN,
Colosseum, București 2000, p. 300.
[3]Cf. Ioan Paul al
II-lea, Cugetări, culese și traduse de Nicolae Mareș, Editura FRM, București
2003, p. 12
Sursa. Ionuț Caragea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu