Sorin Micuțiu, Fereastra deschisă... Ed. Art Book, 2018. Poezia ca stare... „Realitatea pune presiune pe ființa umană, există capacitatea de a face saltul prin bucuria posibilă, dorită: „dincolo de realitatea zilei/ e Veșnicia și bucuria de a trăi”

 

 

Despre un Rai ce nu se poate divide…

 

 

Cu volumul de versuri Fereastra deschisă (Ed. Art Book, Bacău, 2018), Sorin Micuțiu se lasă dus de valul poeziei. Generozitatea, bucuria de a mărturisi credințele sale, iubirea, viața simplă animă poeziile sale. Titlul este inspirat, denotă deschiderea spre lume, spre alte orizonturi.

Volumele anterioare, Vindecat de nevisare (Ed. Art Book, 2012) și 40 (Ed. Art Book, 2015) au anunțat temele sale preferate. Iubirea de oameni, credința creștină, gândurile care dinamizează viața, întrebările și răspunsurile pe care la primește, toate aduc o notă de lirism, pace și împăcare cu sine. Poezia a devenit astfel locul unde se petrec multe taine personale. Pendulând între rugăciune, confesiune, recunoașterea celor dinainte de sine, așteptarea care aduce roade în versuri, el se regăsește și își proclamă identitatea. Se simte presiunea timpului asupra sa, timpul este capcană și eliberare, modul în care viața capătă sens. Poți iubi, te poți mira, sărbătorile aduc lumină și cuvinte calde, lumea este mai încăpătoare în astfel de zile. Fereastra rămâne deschisă, poezia are altă dimensiune, vorbele modelează sufletele. Autorul își asumă  libertatea ca un dar, poate alege între a fi și a nu fi, poate accepta harul care i s-a făcut.

Cristina Ștefan, cea care scrie prefața la volum, afirmă: „Am ales împreună titlul Fereastra deschisă dată fiind simbolistica puternică a sintagmei. În religia creștină Fereastra este simbolul Fecioarei Maria iar deschiderea sa permite pătrunderea nestingherită a luminii, lumina ca purificare sufletească, ca intrare a luminii divine. De aceea, marile catedrale creștine au ferestre în vitralii prin care să pătrundă lumina sfântă a „Ierusalimului ceresc”, în fapt reprezentând spiritul divin... ” (pp. 8-9).

Volumul are mai multe paliere: Fereastra deschisă; Semințe de credință și Psalmi de suflet; Poezii dedicate. La acestea se adaugă prefața și, la final, câteva date despre Sorin Micuțiu. Din acestea înțelegem că autorul preferă poezia trăită, poezia religioasă, poezia dedicată celor care l-au atins cu aripa spiritului și l-au ajutat să atingă maturitatea omului care speră, crede, se străduiește să empatizeze cu semenii.

Prima poezie, Poveste de viață, aduce nostalgia după copilărie, anii frumoși ai devenirii. Ca în principiul vaselor comunicante, el se pliază pe legenda regelui David, psalmistul. Se revede ca păstor la oi, apoi ridicat pe treptele sociale, poezia fiind locul în care poate mărturisi miracolul și harul.   

Iubirea este taina la care se raportează mereu. Dar iubirea este atinsă de tăceri: „prefer tăcerile în doi/ când e o mână lângă alta/ necuvintele sunt dumnezeiești”(p. 17).

Nostalgia după vremurile care s-au topit, după gesturile simple și profunde, venind din veșnicia satului, îl fac pe poet să recompună clipele de aur ale vieții:

„mi-e dor de-o mămăligă aburindă

abia răsturnată din ceaun

de mâinile tatei pline de râvnă

şi de aţa aceea albă întinsă ca pe o strună

tăind de jos în sus felii în care se văd cartofii

mi-e dor să adorm în grădină

cuibărit în căpiţa de fân

să simt cum toarce ca o pisică

     în suflet copilăria” (De dor, p. 20).

De reținut ultimele versuri, copilăria toarce ca o pisică în suflet, vindecând prin vibrație, ființa omului. Versuri simple, capabile să aducă miracolul cinei de taină pe care o prețuia fiecare familie, sub aripile anilor.

Alteori preia simbolul ritualurilor de sărbători: „tăcerea frământă gândurile/ prescuri în zi de Paști”(p. 22).

Există o capacitate de a fixa momente speciale în timpul care ni s-a dat, e luptă cu timpul (pentru a parafraza un poet), există trecut, prezent și viitor când îmbrățișezi timpul: „azi mă dezleg de el/ fără un plan de evadare/ îmbrăţişez vântul/ sfidez ecourile trecutului/ şi iubesc/ gustul sărat al lacrimilor/ nu am ştiut că e acelaşi/ atât la tristeţe cât şi la bucurie” (p.25).

De obicei calendarele ating ființa omului, cel credincios simte că anul începe în septembrie. Este și o tradiție veche, autorul o evidențiază, ființa este atinsă de posibilitatea saltului spre cer: „septembrie/ cu aripi de humă/ scăldate în ploi/ binecuvântează-mă/ să zbor/ nu pentru a fugi de sine/ precum cândva Icar/ vreau doar să frâng distanța/ dintre pământ și cer” (p. 28).

Ca orice poet, Sorin Micuțiu aderă la panta visului, visul este un reper, un punct de sprijin, lirismul vine din dorința de a prinde povestea raiului: „statornic e doar visul/ cuibărit în noi/ în fiecare dimineață/ ne spune altă poveste/ despre un rai/ ce nu se poate divide” (p. 34).

Realitatea pune presiune pe ființa umană, există capacitatea de a face saltul prin bucuria posibilă, dorită: „dincolo de realitatea zilei/ e Veșnicia și bucuria de a trăi” (p. 39).

Perspectiva celor care au suferit în închisori pentru dreptul la credință, speranță, frumusețe apare în poemul Când beciul securității devine birou, un poem ce relevă suferința celor condamnați nejustificat. Este puterea memoriei de a realiza că fereastra este deschisă în curtea interioară, închisorile au blocat timpul, istoria, ființele.

„de n-ar fi zăbrelele

 fereastra deschisă

 spre curtea interioară

durerile din ziduri și

moartea topită-n podea

foile ar rămâne virgine

din litere oarbe strigând

fantome

în celula mormânt” (p. 51).

 În alt poem ni se transmite fericirea simplă a copilăriei, un anotimp al purității, treaptă pentru o maturitate așteptată, omul fiind bogat prin acest sentiment al fericirii continue: „cât de bogat eram în copilărie/ în grădina casei/  încăpea toată lumea/ la piept încălzeam fericit/ puful păpădiei purtătoare de noroc/ alergam timpul/  revelația maturității/ era inocență și vis” (p.53). Elementele fericirii: grădina cu infinitul aparent, legătura cu natura umilă, timpul ca o posesiune perpetuă, iluzia dintre ieri și azi, puritatea clipei trăite, jocul (alergam timpul).

În ciclul Semințe de credință și Psalmi de suflet, Sorin Micuțiu aderă la o poezie de inspirație creștină, deschiderea și generozitatea exprimă o credință sinceră, fără jocuri de limbaj:

„Azi Te simt lângă mine

Cum vii, Dumnezeu,

Şi îţi pui palmele sfinte

Pe creştetul meu

Mă iartă!...

Crezusem că adie vântul,

Dar erai Tu, Cuvântul!” (p.93).

Credința sa este declarată, are bucuria de a o exprima, scribul are o afinitatea aparte pentru Traian Dorz, o exprimă în poezii dedicate, amprenta lăsată de poetul creștin se simte în versurile prezente.

Și ciclul Poezii dedicate reflectă capacitatea de a privi spre modelele care i-au stat în față, cei apropiați, cei credincioși, cei care i-au oferit tipare de trăire „sub soare”, cum se exprima Eclesiastul în Biblie. Sunt semne în timp, cu memoria deschisă spre alte perspective:

„Iartă-mă, Doamne!

Atâta-mi vine-n minte

Căci nu mai am cuvinte...

În faţa morţii

Mă cutremur

Mi-e teamă şi tremur

Şi mă-ntreb cu gândul dus

Oare eu voi ninge-n sus?” (p. 110).

Peste toate, timpul mișcă perspectivele, autorul simte cum viața îi atinge modul de a privi lumea, de a înțelege, deocamdată peisajul este neclar, va veni vremea când vom vedea toate mai clar, explicit, fără ambiguități.

„E-aşa de greu adeseori , ca dup-o viaţă-ntreagă

Să ne vedem, înduioşaţi, pălind iubirea noastră

Să ne mirăm că inima nu vrea să înţeleagă,

De ce privim înceţoşaţi mai des de la fereastră”  (p. 116).

 

Sorin Micuțiu s-a arătat generos în volumul acesta, a ales un titlu potrivit și marcat de speranțe. Bazându-se pe formele clasice, pe teme sigure, cu un limbaj propriu, el a realizat o sinteză a trăirilor sale, a căutărilor, dovedindu-și sieși, dar și cititorului că lumea poate fi un loc frumos, atins de fulgerul poeziei. Ar trebui să-și  cristalizeze temele, ideile în formule stabile, uneori generozitatea poate duce la risipirea zicerii. Ar merita efortul, exemplele sunt multiple, chiar în Biblie, în cartea Estera, nu este scris numele lui Dumnezeu, doar o poveste despre femeia ajunsă regină și responsabilitățile ei. Dar Dumnezeu este prezent implicit prin derularea evenimentelor. Pe de altă parte, poezia religioasă românească are/ a avut reprezentanți de seamă în poeți de primă mărime: Ioan Alexandru, Paul Aretzu, Eugen Dorcescu. Exemplele lor sunt solide și pertinente, temele credinței profunde aducând la suprafață mesajul adevărului trăit. Mai putem adăuga pe Lucian Blaga sau Tudor Arghezi cu poeziile lor rămase ca semne în literatura română și în lista canonică existentă.

Cu siguranță, Sorin Micuțiu va reflecta asupra stărilor sale când va scrie poezie, pentru a rămâne pe stânca versului atins de fior…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista Boema, aprilie 2024