Mirosea a început de lume…
Poezia este mereu un loc al marilor speranțe, dar și unul al spaimelor, un
loc în care romantismul se cuibărește voluptuos. Editura Rafet ne propune, în
anul 2024, un volum de versuri de Luminița Răileanu, 21 de spaime sub lună, poezii, 96 de pagini. Directorul editurii,
Constantin Marafet, are câteva cuvinte
la început, note de lectură, semn de impuls colegial.
Autoarea își prezintă poeziile cu emoție, sinceritate, eleganță. Atentă la
detalii, focalizându-se pe dragoste, pe relația cu el, cel real și cel din vis,
pe timpul nemărturisit în mod obișnuit celorlalți. Poezia este un loc de
refugiu, un magnet, în care sentimentele sunt dense, profunde, greu de prins în
cuvinte. De la început femeia își cheamă iubitul: Coboară din munți! Sunt munții atinși de zăpezi, de alb, de aerul
înalt. În sat îl așteaptă mirarea… O
foame după puritate, după frumusețe.
Contextul liric se croiește treptat, pădurea și soarta, duminica dimineața,
poiana din ochii iubitului, copacii au visele verzi, dorul intens, nopți
flămânde. Prezența lunii aduce un timp al romantismului, unul dorit, chemat,
melodios. Sentimentele, atinse de lirism, au o intensitate aparte, dincolo de
toate autoarea se regăsește în dragoste cu toate sufletele disponibile, până la
tensiunea în care afirmă că „spitalul de nebuni s-a mutat în mine” (p. 56).
Bătăile inimii sunt unitatea de măsură pentru timpul trăit intens,
sunt 21 de bătăi, ultima trece ca un
fulger, apoi pulsează amintirile, sărbătorile personale, gândurile nerostite…
Ele au forță, doi cai albi simbolizează energia care se declanșează în peisajul
liric. Când sentimentele se echilibrează, poezia se rotunjește elegant, prinde
clipa din ochii iubitului: „În noaptea aceasta tăiată felii,/ Umbrele nu se pot
răsfrânge peste stele./ La capătul soarelui/ Se întinde clipa din ochii tăi/ Cu
margini aripate/… Ochii mei pipăie universul/ Până ajung la tine/ Și rămân./
Dincolo de al nouălea cer/ Nici noi nu mai putem număra înălțimile” (Clipa din ochii tăi, p.51). Un salt peste
clipe, fiecare oferă o înălțime cu baza în iubire.
Lăsând poezia să vină spre sine, poeta atrage contextul, natura, prezența
lui, timpul, copacii, dar are și puterea de prinde în formule poetice, fiorul,
materializând trăirile în versuri care coagulează expresia poetică: „Apa nu are
ecou” (p. 23); „Vidul îi (își) schimbă culoarea după semafor” (p.42); „Lumina
cade perpendicular pe univers” (p. 43); „Ființa nu are anotimp./ Trăiește
continuu/ Aprins și cu speranță” (p. 48); „Boala este prea nerușinată/ Vine
nepoftită,/ Se instalează în sufragerie/ Și cântă la pian” (p. 56); „Biserici
cu ușile deschise-n asfințit” (p. 67). Poemele se țes în jurul acestor formule,
care dau consistență textelor. Este un argument pentru fiorul liric.
Uitarea face parte din legea firii, dar sunt lucruri care nu se pot uita,
marchează timpurile personale, omul punctează vârstele cu faptele care i-au
marcat viața: „Să nu uiți nici zăpada/ Pe care am călcat-o în picioare
fericiți/ Și care se întoarce iarnă de iarnă” (Să nu ne uiți, p. 72). Se simte sensibilitatea ființei, capacitatea
de a rămâne conectată la eternitate, zăpezile care fac lumea mai pură.
Întâlnirile dintre femeie și bărbat dilată clipele, spațiile, gravitația:
„Pe sărutul tău se sprijină tâmpla universului” (Nu vreau să mor înainte să trăiesc, p. 78). Este vederea cu inima,
depășirea limitelor, acceptarea evadării în lumea creată cu spaime și lumini.
Cel îndrăgostit vede cosmosul într-o altă dimensiune, lucrurile se
distorsionează, amintirile au greutate, lumea întreagă participă la acest
sentiment, marea, pescarii, diminețile, prada record, imagini fixate într-un
răsărit, visul : „Eram îndrăgostită/ Purtam în brațe un vis albastru/ ca marea
de la picioare/ Pe dig pescarii priveau în larg/ După doruri vechi, / Uitaseră
și de ce s-au trezit înaintea zorilor” (Eram
îndrăgostită, p. 87).
Noaptea, luna, iubirea, toate au spasmul care pune universul în mișcare, un
peisaj romantic, avântat: „Nopțile stau îngenunchiate/ Și plâng în biserici./
Se cutremură lumea/ De gândul firav/ Doar un zvon a mai rămas din noi” (Nopțile astea flămânde, p. 81). Un
sentiment profund, apartenența la cer și pământ în același timp.
Aflată la primii pași prin poiana poemului, Luminița Răileanu se lasă dusă
de val, ar putea să-și modeleze versurile după mituri vechi, semne în istoria
lumii, legende moderne și trecute, să coaguleze liniile de forță ale lirismului
spre locuri general străbătute, accesibile fiecăruia, ieșind din spaimele sale,
există o spaimă uriașă, capabilă să ducă la înțelepciune. Sunt poeme în care
banalul pune stăpânire pe versuri, are, poate, o semnificație personală, dar
fac parte dintr-un mundan plat pentru cititor: „soarele bagă bățul prin gard”, „deochi
universal”, „calul bate din picior”, „dacă am să mor de dor” etc. Ele vin în
contradicție cu temele poeziei: „Copacii au totdeauna visele verzi” (p. 26);
„Acolo, la marginea infinitului” (p. 44) etc.
Totdeauna există un început de lume: „Cumva/ Nimic nu mai era cum era./
M-am trezit cu luna în brațe-mi./ O priveam/ Și nu înțelegeam/ Nici culoarea/
nici forma./ Mirosea a început de altă lume… ” (Început de altă lume, p.61).
În prefață, Constantin Marafet scrie despre poezia aceasta, metafora
exprimând starea: „Cum să mergi cu bicicleta roșie pe linia vieții din talpă”
(p. 5). El reține: „Luminița Răileanu este un explorator al inimii sfioase,
care tremură ca frunza în bătaia luminii, în căutarea centrului universului,
fără a conștientiza cu nicio spaimă că centrul universului este chiar ea și îl
caută, în caută asiduu… ”.
Poezia și timpul se împletesc de multe ori, timpul va pune în valoare
abisul din umbrele lunii care se lungesc peste cei care iubesc, călătoria în
caleașca poemelor va veni ca un hoț, un dor neștiut va străbate versurile care
le va scrie poeta, acceptând suferința de a evada din sinele acceptabil. Cum
scrie într-un poem: „Exilat la marginea calendarului” (p. 69), adică exilată
într-un vers…
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Sintagme literare”, nr. 5/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu