Soarta nebuniei omenești…
Prin fereastra timpului, un titlu inspirat pentru o carte specială, scrisă cu pasiune și atenție. Petru Istrate ne propune un roman autobiografic complex, publicat de Editura Marist din Baia Mare, în anul 2024. Este viața omului în secolul al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, o perioadă agitată a istoriei umanității. Viața omului normal, trăind într-o țară modestă, la intersecția marilor imperii. Schimbări brutale, de la farmecul vieții, la bucuria copilăriei, plus dușman al poporului. O viața între lumini și umbre, un om biruind, prin strădania și disciplina sa, contextul, mereu potrivnic. De la arestul tatălui la facultate, de la armata obligatorie la olimpiadele școlare. De la lecturile la liber, la evenimente presante. Omul a învins prin meseria pe care a ales-o, profesor de chimie, prin pasiunea pentru cultură, prin lecturi profunde, prin accesul la cultura solidă, prin pasiunea pentru șah sau colecționarea cărților de aventuri și nu numai. Nimic nu a fost gratis.
O secvență se repetă în acest roman: un tânăr se avântă în larg, în înot,
fie în lacul de acasă, la Zaul de Câmpie, fie la mare, în zona Eforie Nord. Are
senzația că se pierde, că a venit sfârșitul. Iese din apă gol, la fel ca Adam
în primele zile ale creației, după ce se salvează. Un eveniment care se repetă,
apa poate aduce finalul unei vieți prin energiile venite din adânc, prin
dinamica valurilor. Este mișcarea în apele lumii, reală și simbolică, desprinsă
din aventurile unui timid în țara furtunilor (p. 634-636).
Fiecare epocă are evenimentele sale, scriitorul le prezintă ca pe o
aventură necesară, inspirat de viziunea sa de viață, de lecturile care i-au
modelat mintea, de rigoarea pusă în gândurile sale, în opoziție cu balansul
lumii. Este personaj, autorul acceptă că istoria s-a scris în carnea sa, a
lăsat urme, amprente, semne, dureri și bucurii, tragedii. Fiecare capitol poate
fi o poveste în sine, toate la un loc formează marea poveste, unde rămâne
captiv. Copilăria are farmecul ei, aproape de natură, de rude, de prieteni
sprinteni. Dar spaimele sunt preluate de părinți, mama care se sacrifică,
încearcă să obțină alimente pentru copilul inocent, se întoarce mergând pe jos,
este atacată de câini flămânzi, într-o situație fără salvare, pe un drum pustiu.
Se salvează prin har divin. O secvență a sacrificiului familiei, semn pentru
urmași (pp. 58-59). Când omul este
depășit, există o forță care îl ajută să evadeze din situația complicată.
Interesantă este diferența dintre generații, o luptă surdă cu bunicul, om
cu slăbiciunile sale, cu tabieturile și neajunsurile vârstei, întâmplări
haioase, privind peste vremuri, dar incomode în acel prezent apăsător, cu
lipsuri de toate felurile (p.81). Există și o doză de umor în frazele
autorului.
Formarea profesională a constituit o etapă dificilă prin valorile promovate
în acea vreme, cu principii comuniste. Examenele aveau cheia lor, studiul
permitea studenților să depășească unele neajunsuri. Cazarea era minimă,
colegii ciudați, unii falși studenți, profitând de credulitatea părinților
care-i știau la facultate (p. 480). Au fost profesori universitari marcați de
epocă, de munca lor, unii abandonându-se meseriei cu o naivitate aparte, fără
să țină seama de formalitățile impuse de eticheta funcției (p.558). Sunt pagini
care reflectă relațiile interumane dintre intelectuali la nivel universitar, cu
lipsuri, neajunsuri, studii forțate la maxim, tabieturi.
Pagini interesante sunt cele dedicate serviciului militar obligatoriu, o
decizie a vremurilor. În unitățile militare petrecându-se numeroase absurdități
în numele unui patriotism ludic. Autorul, erou principal, comentator și eseist,
analizează fraza standard: „<<Ți-ai dat foc la valiză!>> Expresia a
fost uzitată la orice nivel de decizie militară și reflectă spiritul obtuz al
sistemului (p. 300).Ferit-a sfântul dacă era vorba de dezertare! Atunci și-ar
fi dat toți <<foc la valiză>>, care era amenințarea-avertisment,
supremă, la adresa oricui care nu îndeplinea corect sau la timp ordinul. Doar
valiza era obiectul sacrosanct al ostașului în armată, singurul lucru care-i
aparținea personal. În ea păstrai efectele intime, scrisorile de la gagică și
părinți, dramul de-ale gurii primit de acasă. Unde mai pui că-ți puteai odihni
câteodată dosul dacă primeai dezlegare. (…) De aici se poate vedea cât de
importantă era valiza în armata noastră. Probabil a-ți da foc la valiză era
echivalentul actului hara-kiri sau sepukku, în armata niponă altfel n-ar fi
fost atât de des evocată. Despre utilitatea valizei ne-am putut convinge
înainte de-a intra pe porțile garnizoanei, dar se vede treaba că fără asta am
fi pierdut actul de identitate și onoarea militară”.
Reținem din carte: „ Greutățile întâmpinate de un tânăr în <<slujba
patriei>> constituie motive de maturizare, exercitarea răbdării,
exploatarea șanselor. Paginile sunt o lecție pentru cititorul tânăr de astăzi,
obișnuit cu o libertate ludică, fără obligații sociale. Va putea înțelege cum
s-a schimbat societatea și cât de mult contează epoca în care ți-e dat să trăiești.
Pagini de excepție sunt dedicate culturii, pasiunii pentru cărți.
Colecțiile de cărți rare, mai ales cele de aventuri (Colecția Dox), au presupus
pasiune, cunoaștere, relații la nivel național, curiozitate, disponibilitate
bănească. Sacrificii cu efecte ciudate în timp. Marele câștig a fost transferul
de informație, cultură și etică pentru colecționarul pasionat (p. 194).
Paginile cărții sunt relevante: „Am văzut casa aceea enormă, nucul bătrân, și
cușca câinelui sub nuc. Ce-i drept nu am văzut figura omului. Poate o arătase
mai devreme, poate nu. N-am aflat niciodată. Am auzit doar ultimele vorbe ale
crainicei:
- Celebru chirurg ortoped bucureștean, cutare și cutare (nu mai rețin numele)
și-a transformat casa într-un depozit de cărți. El locuiește afară sub un nuc
bătrân. Înăuntru locuinței își păstrează cărțile… etc. etc.
De omul acesta și casa lui plină de cărți nu am mai auzit nimic de atunci.
Cine știe, poate după moartea lui, ușa casei a fost spartă și o parte din
cărțile lui s-au vândut la talcioc. Este soarta fiecărei nebunii omenești”.
Analizând pasiunea pentru cărți, autorul consideră că Franța și Germania
stau la loc de cinste în ce privește romanul de aventuri. Romanul polițist se
află pe primele locuri în mediu anglo-american. Romanul de război, se
apreciază, este la modă în Rusia, deși maeștri sunt Hemingway sau Norman
Mailer. Se arată și preferința, romanul preferat, cu nuanțe filozofice și
politice, este THE FONTAINHEAD, ne
tradus în limba română. Autoarea a fost o femeie, originea fiind iudaică,
născută în Rusia , în 1905, și emigrant în USA, în anul 1926, murind în 1982.
Pseudonimul: AYN RAND. Apreciată și premiată cu numeroase premii literare. Autorul
regretă că nu a fost răsplătită cu Premiul Nobel pentru Literatură, sistemul
fiind atins de tarele politicii, după cum apreciază și dă exemple pertinente
(p. p. 430-431).
Au fost și epoci în care focul a stăpânit cărțile, din motive ideologice
multe au fost arse, considerându-se a fi periculoase (p. 191). O lecție aspră a
istoriei!
De remarcat pasiunea pentru șah, eroul a cunoscut multe întâmplări legate
de acest joc la limita dintre sport și știință cu artă, o pasiune care poate
anima oamenii și-i poate duce în stări absurde. De reținut paginile în care un
specialist joacă șah cu o persoană fără vedere, orb fiind, acesta îi dă o
lecție vedetei (p. 640). Relațiile dintre șahiști fiind absurde, pasionale,
bazate pe o falsă mândrie, dar și o școală a maturității.
Sunt linii de forță în carte, eroul analizează jocul dintre marile puteri
în timpul războiului rece, o analiză documentată, marile personaje ale vremii
au dispărut în ceața timpului, dar deciziile lor au lăsat urme. Lupta dintre USA
și URSS a dus la situații limită, personajele cărții putând să dispară în
malaxorul vremii. Teroarea care venea din URSS s-a extins în estul Europei,
marcând comunități întregi (p. 400). O lecție de istorie din care putem trage
exemple pentru un viitor mai bun, sub semnul libertății. Concluziile, nuanțele
sociale sunt relevante: „Ceea ce a șocat pe mulți, inclusiv pe corespondenții
străini, occidentali prezenți la proces, miopi cu toții din punct de vedere
politic, complet lipsiți de imaginație în privința resurselor diabolice ale
unui sistem bazat pe teroare, era că toți își recunoșteau in corpore vina, se
autoacuzau de sabotaj, spionaj și tentativă de complot împotriva conducerii de
partid și de stat. Asta stârnea uimire în țară și străinătate. Oamenii adulați
până mai ieri, erau șterși nu numai din lumea celor vii, dar și din catastife,
anuare, calendare, enciclopedii, tiraje întregi de ziare și opere, care
ulterior urmau să fie topite”
La limita dintre eseu, povestire, narațiune documentată, aceste pagini fac
parte din ecuația păcii sau a distrugerii… Generația autorului a cunoscut
acidul vremurilor, o lume în mișcare spre haos.
Petru Istrate aduce în actualitate fragilitatea vieții, scrie pagini
memorabile legate de moartea unor personaje reale, totul datorându-se unei
naivități crase, oamenii otrăvindu-se involuntar (p. 482). Sunt pagini de un
tragism aparte, viața atârnând de o un gând, o vorbă, un gest.
La fel și episodul cu femeia care a decedat în condiții absurde, ucisă de
cazanul de la bucătăria campusului universitar, dorind să facă baie într-un mod
atipic, specific perioadei (p. 515).
Evenimentele caracteristice stilului de viață din epoci diferite, revin cu
acuitate în paginile romanului. Avem în față o proză complexă, roman, eseu,
monografii, portrete, o saga de familie, autorul ca personaj, acțiune și gând,
o narațiune dinamică, bazată pe luciditatea autorului.
Moto-ul de la început ne descoperă scopul: „Dedic această carte părinților
mei, Petru și Aurelia, și altor asemenea lor, care prin nenumărate sacrificii
și privațiuni și-au crescut și educat copiii în vremurile tulburi de
odinioară…”. Multe fapte se petrec în Ardeal, în secolul al XX-lea și apoi la
începutul secolului al XXI-lea. Apar
tradiții, obiceiuri, toate coagulate de experiența umană, oameni care au
rezistat în timp în fața unor tsunami social: comunism, trecerea brutală la o
societate liberă, cu trăsături din trecutul aspru al românilor. Există și un
dicționar de cuvinte vechi, provinciale, specifice zonei. El explică noilor
generații perspectiva trecutului în limbajul oamenilor simpli. Sunt mai multe planuri pe care se desfășoară
„acțiunea”: familia, școala, biserica, armata, universitatea, navetiști ca
efect al industrializării specifice planului unic de dezvoltare a țării,
soldați bravi sau naivi, elevi, profesori, muncitori cu ziua, director de
bancă, liceul, satul sau orașul din țară, dar și localități din străinătate cu
obiceiurile lor. Există și planul universitar, cu studenți în mișcare, în
căutarea unei meserii solide, recunoscute social, aventurieri sau maeștri de
șah, colecționari de cărți diverse. Observator atent, Petru Istrate ne prezintă
o frescă a vremurilor, direct, uneori brutal, cu oameni activi, cu moartea care
bate la ușă, cu ridicări și căderi. Destine în mișcare. De remarcat detașarea
și obiectivitatea autorului, dar și subiectivismul său când în balanță se pune
pasiunea pentru cărți sau șah, ori modul cum un student poate să treacă un
examen dificil la facultate. Paginile dedicate tatălui, care a fost declarat
„dușman al poporului” pentru că a rămas credincios menirii sale de preot, fără
să-și trădeze oamenii apropiați, fără să cadă în capcana timpului, sunt pagini
tragice. Faptele s-au răsfrânt și asupra urmașilor până la un punct. Totdeauna
s-a găsit o rezolvare miraculoasă în plan social, pentru a ieși din acele
capcane, timpul vindecând răni greu de ascuns sau evitat.
Este o poveste documentată, motiv pentru istorici de a prelua unele aspecte
în istoria din ultima sută de ani. De
reținut anexele, fotografii, dicționar de cuvinte provinciale, documente,
extrase din ziare etc. Mai mulți scriitori susțin cu argumente conținutul
cărții: ing. Panadia Nicolae, prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni, prof. dr.
Valeria Bilț, prof. dr. Ovidiu Pecican. Cartea are trei părți: RESTROSPECTIVE RURALE / Carte și copilărie;
În slujba patriei; retrospective urbane. Criteriul nu este cel temporar,
este cel al formării și maturizării omului, impactul produs de context asupra
ființei, cu nuanțe realist existențiale, clasice, solide. Limbajul este simplu,
dar nu simplist, explicativ, ideile documentate, chiar pe criterii subiective,
cu elemente sociologice, politice, științifice, artistice. Se simte în text
aspectul didactic al narațiunii, explicativ și demonstrativ, pragmatic.
Domnul Ovidiu Pecican notează: „Hans Brenner și Peter Gontran sunt două
dintre pseudonimele sub care se ascunde profesorul – astăzi pensionar – care,
încă din tinerețe, a găsit în interesul pentru literatura de aventuri spațiul
de libertate interioară care, cu timpul, l-a transformat nu doar într-un
scriitor productiv de asemenea ficțiuni, ci și în traducătorul asiduu al unor
serii narative arondate aceluiași tip universal ficțional, dintre care destule
au și apărut” (p. 27).
Doamna Valeria Bilț precizează: „Cu acest roman despre contemporaneitate,
scriitorul Petre Istrate se dezvăluie într-o lumină complet diferită de cea în
care îl arată romanele polițiste, istorice și de aventuri, întrucât, dincolo de
erudiția sa incontestabilă și luxurianța ficțiunii, se conturează vocația unui
scriitor asumat, consemnatar și analist obiectiv al lumii în care trăiește, a
prezentului național, mult diferit de trecutul și lumea cosmopolită de care se
arată interesat în majoritatea operelor sale” (p.23).
Viziunea autorului vine din studii aprofundate, „lecturi libere într-o țară
ocupată” (vorba regretatului Gheorghe Mocuța), își asumă o poziție față de
existență, citând din numeroși filozofi, scriitori, intelectuali de marcă.
Reține filozofia lui Ayn Rand în cartea The
Objectivism din care prezintă, pe numeroase pagini, în limba engleză și în
traducere, ideile percutante pentru oameni:
„Acum câteva mii de ani, primul om a descoperit cum să facă focul.
Probabil a sfârșit ars pe rugul pe care i-a învățat pe frații săi să-l aprindă.
A fost considerat un rău făcător care avea de a face și conlucra cu un demon
temut de oameni. După aceea însă, oamenii au avut focul care să le țină de
cald, să-și pregătească hrana, să-și lumineze peșterile. Acel om sacrificat
le-a lăsat moștenire un dar pe care nu și-au imaginat și de fapt a ridicat
întunericul de pe suprafața pământului” (p.435). În literatura română și
universală au existat și alți autori care au abordat viața în acest mod: Mihai
Bulgakov, Augustin Buzura, Petru Popescu, Radu Tudoran, Mihai Drumeș, Vintilă
Corbu, Tomas Maan, dar, în ultima vreme, și Silvia Urdea sau Simona Mihuțiu.
Stilul nu este nou, ceea ce impune este dramatismul povestirii și împletitura
dintre acțiune, perspectivă, paralela dintre teorie și practică, viziunea
complexă formată de-a lungul timpului din lecturi diverse.
Cititorul va rămâne față în față cu propriul chip, va reflecta asupra
„lecției” despre „chimia” destinului la finalul acestei cărți.
Fiecare viață este o poveste în sine, se vede prin fereastra timpului…
Constantin Stancu
*Petru Istrate, Prin fereastra
timpului, roman autobiografic, 749 pagini, Baia Mare: Editura Marist, 2024.
**Text publicat în revista „Actualitatea literară”, dec./ 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu