„Contra curentului, cu onestitate”
– Constantin Stancu despre literatură și demnitate –
Într-o lume
grăbită, în care cuvântul pare tot mai ușor, dar mai gol, întâlnirea cu un
scriitor care crede încă în greutatea adevărată a literaturii e un privilegiu rar.
Domnul Constantin Stancu scrie de parcă ar pune fiecare silabă pe o balanță a
conștiinței, căutând echilibrul dintre frumusețe, luciditate și adevăr. Poet,
romancier, eseist și cronicar literar, autorul vine cu o operă construită în
timp lung, cu răbdare și neclintire, dar și cu un spirit critic limpede, adesea
incomod pentru vremurile noastre „corecte” și „ușor de digerat”.
Îl provocăm astăzi
la un dialog despre literatură, responsabilitate, identitate și rostul
scrisului într-o societate care, din păcate, a învățat să tolereze mai ușor
impostura decât verticalitatea. Sunt convins că domnul Constantin Stancu va
răspunde așa cum scrie: direct, cu greutate, dar și cu un dor nevăzut de
frumusețe morală.
1.
Domnule Constantin Stancu, sunteți o conștiință literară
activă de peste patru decenii. Cum ați defini, într-o propoziție, sensul
misiunii scriitorului român contemporan?
R: Scriitorul
nu este la întâmplare în acest loc și în acest timp. Are o misiune. Să-și
descopere vocația, stilul, formele de exprimare, să fie prezent în comunitate.
El trebuie să cunoască lumea în mod cât mai obiectiv, să vrea să transmită un
mesaj, să aibă voința aceasta. Și să poată să-l transmită, să aibă mijloacele
specifice. Muncă multă, inspirație, documentare, responsabilitate. Să înțeleagă
faptul că disciplina personală este esențială. Restul: îl vor căuta cărțile
necesare, oamenii disponibili pentru viziunea sa, resursele, contextul,
comunitatea.
2.
V-ați format într-o perioadă cu standarde estetice ferme,
dar v-ați exprimat și în epoca fluxului digital și a superficialului „breaking
news”. Ce pierde și ce câștigă literatura într-un astfel de context?
R: Au
mai fost perioade de genul acesta. Când s-a trecut de la scrierea cuneiformă la
folosirea literelor, alfabetului, s-a
produs o schimbare. Mesajul putea trece de la un trib la altul, de la un popor
la altul simplu: într-un baston ascuns, într-un obiect banal. Nu trebuia să
duci peretele sau piramida cu tine. Tiparul în Europa a produs un șoc, s-a
tipărit Biblia în numere de masă, a ajuns la popor. S-a produs schimbarea. Au
venit mișcările în Europa: Războiul Țărănesc German, Răscoala lui Horea,
Revoluția în Franța. Scrisul este o armă. Cea mai puternică. Primul lider al
unui trib care a reușit să rețină câte sulițe are și câți soldați, iar
adversarul său nu a știut cum stă problema în tribul condus de el, a devenit un
conducător victorios. Formele se schimbă, vrem nu vrem. De la tăblița de lut,
la papirus, hârtie etc. A venit suportul virtual. Sigur, sunt nostalgici, sunt
mari personalități deprinse cu suportul de hârtie. Așa se consideră cultura
serioasă. Și va mai persista cartea pe suport de hârtie, semn al seriozității,
a demersului academic, a memoriei culturale specifice. Deja se trec în format
digital cărțile. Cine va avea spații imense să țină biblioteci? Puterea
economică deja a decis: se fac tranzacții în lumea întreagă de pe telefonul
mobil, mari afaceri, puterea trece de la state la mixtul format din mari
companii bancare, de asigurări, IT, tehnologia satelitară, pază, publicitate,
industria spectacolului. Acest mixt deține controlul și se va extinde.
Exemplul: FIFA sau UEFA, nu ține cont de interesele statelor. Au programele
lor, cu regulile lor, cu fondurile lor etc. În câțiva ani, editorul care prelua
manuscrisul va avea pretenția ca romanul să aibă mai multe variante: final
închis, final deschis, optimist, pesimist, misterios etc. Va pune la dispoziția
cititorului mai multe variante din romanul autorului. Cititorul va alege
varianta care îi place sau are nevoie de
așa ceva. Așa că poți aborda textul din perspectivă romantică, realistă,
modernistă, postmodernistă, postadevăr, religios etc. Cum vrea cititorul și
editorul. Vreun editor va inventa cărți scrise de inteligența artificială, în
spatele lor va fi un scriitor ipotetic, unul care figurează în fișierele
virtuale. Spaima va veni când acestui scriitor virtual va trebui să i se
atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea bine construită,
după canoane acceptate. O perioadă cărțile vor circula în paralel, în format
electronic dar și tipărit. Dovadă că statul este preocupat să aplice taxe și
impozite într-o măsură suportabilă, până la limită. Probabil că unii pasionați
de lectură vor păstra cărțile tipărite așa cum unii păstrează bibelourile sau
obiectele rare, semn a nobleței. Dacă urmărești personalitățile zilei la
interviuri, vei vedea în spatele lor raftul de cărți, bine aranjate… Merge ca
fundal pentru cel care știe ce vrea…
3.
Ați fost și sunteți parte a unor reviste culturale
importante. Ce înseamnă o revistă literară azi: tribună, oglindă, cenzor sau
catalizator?
R: E
mai complicat. Depinde de editor. Am respect pentru cei care susțin revistele
prin mijloace proprii, pe resurse lor. Ei dau direcția pe care o și pot
imprima. Dacă în spatele revistei se află o personalitate, editor, scriitor el
însuși, om de cultură, revista reflectă acest lucru. Sunt și patroni de revistă
care nu sunt așa de deschiși. Dar, puțină atenție, cenzura dă senzația de
putere și asta poate constitui un drog. În revistele care apar susținute din
fonduri publice (centrale sau locale) există mai multă exigență. Dar trebuie
remarcată lipsa „suferinței” din temele abordate. Apoi interesele, unele
politice (cine plătește are pretenții), unele economice, altele care țin de
elitism. Sau conflictul de generații. Sunt reviste care reușesc să transmită
esența literaturii de astăzi, una bogată și de valoare. În tsunami-ul pe care
îl trăim e și dificil să alegi. Trebuie să înțelegi că poți înțelege. Apoi, mai
este o problemă. Timpul. Nu poți aborda toate revistele, ai nevoie de lectura
la firul ierbii, de marile cărți. Asta face diferența. Eu păstrez revistele în
format electronic, nu am la dispoziție un depozit și este dificil să lucrezi cu
acestea. Cu un simplu „caută” ajungi unde trebuie și citești. Plus bibliotecile virtuale. Am reținute pe un
dispozitiv electronic peste 12.000 de cărți. Timp nu mai am.
4.
Romanul dvs. „Vadul Ars” este considerat o frescă a
postcomunismului românesc. Dacă ar fi să îi oferiți un subtitlu care să
cuprindă esența celor 30 de ani de tranziție, care ar fi acela?
R: Vadul ars (2016)
ar putea avea și alte titluri: Tranziția
de rezervă. Timpuri înclinate. Vremuri presupuse. Etc. Și nu este
numai postcomunism, este și revigorarea
unor teme vechi, unele religioase, altele existențiale, altele privind esența
omului. Sunt teme eterne. De exemplu megatendințele. Sau cum arăta Iisus. Ce
vrem: Templul sau viața socială corectă? Toate formele sociale au fost marcate
de unele teme de-a lungul timpului. Am fost interesat să valorific experiența
de viață despre aceste zone monoindustriale, cu reguli aparte, cu viața
complexă, izbite dintr-o dată de valul globalist sau de interesele economice
globale. Romanul face parte dintr-o frescă mai complexă, am mai publicat Migranți fără bagaje (2019) și Judecătorul și jurnalul ars (2021), cu
legături între ele. Tabloul s-a întregit, ce fac oamenii după dispariția
întreprinderii în noua realitate globală, cum migrează și dacă se mai pot
întoarce la vad? Apoi paradigma dreptății, viața văzută prin prisma unui
judecător care s-a mutat în zonă pentru o „viață liniștită”. Redescoperă lumea
reală, nu cea din dosare, pricepe care sunt valurile sociale în care
comunitatea este prinsă. Merită păstrat jurnalul său sincer, care abordează
aceste tablouri ale vremii? Cine va dori să cunoască viața din zonele
monoindustriale, va putea citi aceste romane, se va edifica asupra epocilor
prinse în valul tranziției.
5.
În poemele dvs. există o tensiune morală, o căutare de
sens în fața dezumanizării. Ce rol mai are poezia într-o lume în care cuvintele
sunt adesea depreciate sau folosite ca zgomot de fundal?
R: Pe
masa de lucru a lui Mihai Eminescu se aflau primele versete din Evanghelia după
Ioan, într-o limbă mai veche: „La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era
Dumnezeu”. (Prov. 8:22, 23, etc.; Col. 1:17; 1Ioan 1:1; Apoc. 1:2; Apoc. 19:13.
Prov. 8:30; Ioan 17:5; 1Ioan 1:2. Filip. 2:6; 1Ioan 5:7. Gen. 1:1). "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu
Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".
De citit acest text, inclusiv
trimiterile pe care le adaug.
Sunt, însă, curente literare care s-au folosit de ambiguități, dadaismul să
zicem, era necesar în acea perioadă în care fascismul era în vogă. Transmitea
un mesaj legat de sistemul social ilogic. Și poezia de astăzi, unele texte,
reflectă vremea, oamenii care nu înțeleg, nu se înțelege zgomotul de fond,
impulsul. Nu suntem înconjurați de „echipa de zgomote” zilnic? Literatura
reflectă lumea.
6.
Cum se scrie critică literară cu echilibru într-o lume
unde totul devine personal, polemic sau partizan?
R: Nu
știu exact, nu am fost preocupat de aceste aspecte. Am scris din necesitate.
Citesc și scriu un poem pe temă dată, unul mai realist, tema fiind pusă la
dispoziție de autor prin cartea sa. Am scris despre cărțile celor din județul
Hunedoara, a celor din Țara Hațegului, despre scriitori care au în spate o
credință literară, formată din crezurile lor profunde. Am considerat că trebuie
să se ocupe cineva și de această „bulă” literară. Critica de specialitate are
alte obiective. Eu nu sunt specialist, sunt un iubitor de lectură, am bucuria
lecturii. Și nu poți scrie despre cărțile unor scriitori care văd viața într-un
alt mod. Poate se va gândi cineva din facultățile de profil să scrie despre
scriitorii și operele lor din această parte de țară, să propună teme pentru
masterate, doctorate, să apară un interes din partea unor institute de cultură.
Într-o Europă diversă, zona oferă lucrări de valoare, reflectă viața de aici,
cu bune, cu rele, cu suferințele de rigoare. Încă suntem în siajul
„centralismului democratic” atât de bine format de-a lungul vremurilor trecute.
Megatendințele, însă, încep să își facă efectele. Apare și o rezistență la
schimbare, normală, fiecare vrea să-și păstreze o anumită poziție.
7.
Care a fost momentul în care ați știut că literatura nu este
doar o pasiune, ci o datorie de conștiință?
R: În
clasa a XII-a, la liceu. Am primit o temă la alegere de la profesorul de limba
și literatura română. Am ales poezia contemporană, am scris câte ceva despre
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu. Vreo 12
pagini. Profesorul m-a lăsat să citesc, nu a spus nimic. El nu era familiarizat
cu literatura din anul 1973, era și el curios să audă ce se petrecea în
literatura română atunci. A ascultat atent și el, încerca să înțeleagă ce se
întâmpla în literatura română pe care o preda. Mi-a dat 10, dar prima lui notă
pentru mine a fost 2, în clasa a IX-a. Am privit pe fereastra clasei, am văzut
munții Retezat, era zăpadă pe vârfurile lui, în luna mai. Atunci am înțeles că
voi fi scriitor. Eram prins, captiv, în carantină, să zic așa. Dar trebuia
să-mi facă și o meserie, să pot trăi. Am ales dreptul. A fost mai greu, dar și
dreptul m-a ajutat. La drept înveți cum să prinzi esența unui text de lege. De
aici… vine și esența despre textul literar.
8.
Ce i-ați spune unui tânăr scriitor care ezită să debuteze
de teamă că „nu este suficient de bun”?
R: Teama
distruge minți. Trebuie să te formezi prin disciplină, lecturi, scris, un fel
de punere de o parte. Talentele sunt multe, există o singură cauză. Nu ești de
capul tău în lumea asta și nu faci doar ce vrei. În ciuda eșecurilor, un
scriitor autentic continuă. Descoperirea scriitorului din tine este o
experiență unică, nu depinde de factori subiectivi. Să nu uităm, Van Gogh a
vândut un singur tablou în timpul vieții. Astăzi un tablou al său înseamnă
milioane de euro/ dolari.
9.
Dincolo de premiile importante, ce realizare personală vă
aduce cea mai mare liniște ca autor și om?
R: O
prietenie literară face mai mult decât un premiu. Și am unii prieteni, nu dau
nume. Nu asta contează. Pentru asta trebuie să faci eforturi. Nimic nu e
gratis, are un preț. Depinde în ce direcție se duce prețul.
10.
Referințele biblice pe care le folosiți în eseuri și
comentarii par să sugereze o căutare a dreptății și a echilibrului. Ce înseamnă
pentru dvs. „dreptatea” într-o cultură literară marcată adesea de relativism?
R: Mergi
prea departe. Dreptatea absolută există numai la Dumnezeu. Oamenii își
„construiesc” dreptatea lor în timp și spațiu, și se cred stăpâni. Omul este
limitat, de aici unele experiențe. E bine că omul este limitat, limitarea îl
forțează să facă mai puțin rău. Istoria literară o dovedește. Sunt multe
exemple, când un iubitor de literatură descoperă peste cinzeci de ani un scriitor
valoros multe se schimbă. Nu știm cum lucrează Dumnezeu. Crezi că Eminescu a
primit premiul totdeauna? A avut și el detractorii săi. Vezi cazul Iosif din
Biblie. Frații lui l-au dat la moarte, apoi l-au vândut, schimbând paradigma.
Dumnezeu a schimbat răul în bine. Pentru familia sa extinsă (tribul). Avem și
un roman Iosif și frații săi, de
Thomas Mann. De citit despre viețile lui Tolstoi, Dostoievski, CC Lewis,
Apostolul Pavel (și el a scris), jurnalele lui Eugen Dorcescu, Brâncuși, Emil
Cioran, Philip Yancey cu Isus pe care nu
l-am cunoscut, Umberto Ecco și romanele sale etc.
11.
Dacă ați putea lua masa cu un singur scriitor român,
trecut sau prezent, care ar fi acela și ce i-ați spune prima dată?
R: Nu
la masă aș fi cu el, ci la o întâlnire, la o cafea. Mi-ar place să fiu cu
Nichita, dar nu mai e posibil. Am ratat momentul, nici acum nu știu de ce nu
l-am vizitat. Puteam să o fac, am stat atunci vreo doi an în București. Eram
prea tânăr și naiv. Credeam că lucrurile sunt eterne.
I-aș
spune: „Nu mor caii când vor câinii, bătrâne!”, tot de la el citire. Așa că,
unii din generația de astăzi, grăbiți-vă! Nu stăpânești timpul, el te
stăpânește. Dar cu Nichita te poți întâlni prin cărțile sale, prin multele
povești literare despre el, pe documentarele de pe Youtube, pe dispozitivele
vândute de televiziunile culturale.
12.
Ați scris adesea despre scriitori plecați, despre
prietenii literare, despre „arhive afective”. Ce înseamnă memoria literară
pentru dvs.? Ce riscăm să pierdem dacă nu o cultivăm?
R: Pentru
a nu ne distruge. Uite, de zilele orașului, indiferent unde, avem mici, bere,
craci, manele. Apoi sunt serviți copiii cu basmele din desenele animate
(Disney), mămicile sunt bucuroase când puștii strâng cartoane cu poveștile lui
Harry Potter, cele de la mall, cartoane cu vrăjitoare etc. În bisericile
protestante sunt promovate cultura ebraică și cea americană. În unele ortodoxe
apar unele cărți cam ciudate. Profesorii de umanioare nu sunt interesați de
fenomenul cultural local, ei au programa lor și se țin de ea. Unde este
sufletul românesc acum? Ce arătăm celor din lume? Ce basme au promovat americanii!?
Totuși, Brâncuși ne obligă la memorie. La fel Enescu. La fel Mircea Eliade sau
Emil Cioran. Și, da, folclorul, istoria culturii… De Lucian Blaga s-a auzit?
13.
Cum reușiți să separați vocația de scriitor de datoria de
critic sau cronicar? Sau poate tocmai suprapunerea lor e cheia?
R: Am
răspuns: scriu un text pe o temă dată, nu sunt critic, doar un scriitor care
scrie despre alți scriitori. Cu slăbiciunile sau cu unele calități. Și mai este
un aspect, orice scriitor are nevoie de lecturile sale fundamentale, trebuie,
musai, să citească și cărțile care îl ajută să se formeze. Lupta cu timpul este
atroce, trec unele cărți pe lângă tine și iți scapă ceva esențial. Când le
descoperi, simți că ai o confirmare în ce privește mintea cea de toate zilele.
Plus efectul vaselor comunicante, cărțile comunică peste capul celor care
citesc.
14.
Dacă ați putea trimite un mesaj literar unui cititor din
anul 2050 care va descoperi cărțile dvs., ce i-ați spune despre lumea noastră
de azi?
R: O
lume în tranziție, femeia când naște simte durerile nașterii. Sunt multe dureri
acum, dar atunci va fi altfel. Sau nu va fi deloc, există tentația
autodistrugerii ca specie. Creștinii spun că plata păcatului este moartea,
deci, dacă ratezi ținta dispari, nu e de joacă, în ființa noastră a fost pus
mecanismul de autodistrugere. Să sperăm că nu va fi cazul. Dar istoria ne arată
cum s-au derulat diversele culturi de-a lungul timpului: egipteană, asiriană,
babilo-asiriană, greacă, romană etc. Biblia dă și detalii despre cine este omul
de-a lungul epocilor, de la triburi la grupuri de triburi, de la popoare la
națiuni, la uniuni de națiuni, imperii etc. Am fost bucuros că am trăit în
această perioadă, am avut acces la multe cărți, spectacole, tratate, experiențe,
oameni extraordinari. Ele, ei mi-au modelat sufletul. Este atât de departe anul
acela, parcă aș privi în abis… Un tsunami literar se prăvale peste noi. Cine
rezistă? Amprenta asta o duci dincolo și
trebuie să raportezi ce ai făcut cu viața ta primită în dar. La Dumnezeu nimic
nu se pierde, mai ales dacă ai pus ceva din ființa ta croită după Chipul său. E
partea indestructibilă…
15.
Dacă ați putea transmite un singur vers al dvs. pe
ecranele lumii pentru o zi, ce vers ați alege?
R: Alege de aici:
Oameni și cruci
Cruci pentru toate
mărimile posibile
la oamenii vii,
telescopice, elastice,
cu sisteme de prindere,
cu șuruburi și piulițe,
cu gheare metalice,
pentru ca individul să
fie bine fixat acolo, sus,
să fie văzut din toate
pozițiile, să nu scape din cuvinte.
Poziția pe cruce este
bine calculată,
nu se vor abate nici un
milimetru de la planul stabilit.
Cruci moderne, pliabile,
putând fi montate la
intersecții, prin parcurile
din care au fost evacuați
ultimii corbi,
lângă fântâni arteziene
care mișcă apa și lumina.
Cruci bune, solide, bine
scoase la strung sau la freză,
ori imprimante 3 D,
pentru fiecare, cruci la promoție.
Individul acomodabil
trebuie să fie dezbrăcat de hainele sale,
de ideile sale, de
sentimentele sale –
gol pe crucea pliabilă
și telescopică.
Se vor putea vedea toate
membrele sale, toate organele sale,
oricum toți avem un Big
Brother de unică folosință,
mereu atent la
proceduri, la borduri și la boli.
Cum vă zic: Individul va
fi pus gol pușcă
pe crucea lui cea mai
confortabilă și
toți vor explica în
detaliu cum pe un om
îl poți cunoaște după
lumina care cade
de undeva de jos sau
dintr-o parte.
Cum vă zic: Lăsați-vă
ștergarele înflorate în jurul coapselor,
El sau el sunt dezbrăcati
și e vid pe crucea perfectă, cea de toate zilele…
Într-un timp în care cuvintele se risipesc mai repede
decât se așează, domnul Constantin Stancu rămâne un scriitor care refuză
superficialul, un constructor de sens și un martor moral al literaturii noastre
contemporane. Dincolo de poemele sale „cu oase tari”, de romanele ca niște
oglinzi sparte în realitatea posttranziției, sau de eseurile care scutură
liniștea convenabilă a unor medii literare, rămâne un scriitor care crede cu
încăpățânare într-un lucru simplu și rar: onoarea scrisului.
Ne rămâne
cititorilor să-l ascultăm, să-l citim, să nu ne grăbim. Pentru că literatura
adevărată nu se cere consumată – ci trăită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu