O lacrimă pe sticla timpului
Cartea „Traficantul de cărți”, semnată de Constantin Stancu – scriitor, publicist, cronicar literar, poet și publicată la editura Vatra veche în 2025, este un roman în care realitatea se întrepătrunde cu alegoria, mesajul moralizator cu tema volumului.
Paginile sale sunt scrise cu durere, nu aceea care țipă, ci una surdă,
cronică, remanentă, cea a condamnatului în fața fatalității. Este suferința
indusă de pierderea a ceva drag, în acest caz a interesului pentru lectură, a dragostei
de carte, într-o societate rătăcită în meandrele prezentului și cu un viitor ce
pare.. lipsit de viitor. Găsim în ea absurdul unei realități binecunoscute. În
peisajul social contemporan până și „biblioteca reprezintă o imagine abstractă”,
iar „bibliotecarele sunt primele disponibilizate”.
Iubitor de carte, eroul principal al cărții, Pavel, o porta-voce a
autorului, este un economist iubitor și păstrător de carte. El face un bilanț
cultural, calculând pierderi și câștiguri, semnalizând în final iminența unui
faliment cultural.
Pentru Pavel cărțile înseamnă însăși viața, o viață fericită și bogată prin
povestirile adunate între coperți, de pe vremea în care „lecturile făcuseră parte
din viața omului”. El este posesorul unei frumoase biblioteci personale. Tot el
„salvează” cărțile bibliotecii unei întreprinderi falimentare, dar peste care
„timpul adunase tot praful din lume și-l presărase peste ele”, precum și
cărțile vechi, de valoare inestimabilă, găsite în podul unei case părăsite.
Personajul principal se întreabă retoric: „Dar cine să scuture praful de pe
ele?”
Constantin Stancu apelează la imagini-simbol, foarte grăitoare, care îi traduc
semnalele spre miezul cuvintelor. O astfel de imagine este cea a muncitorilor
care „calcă pe un covor de cărți”. Casele care nu mai au biblioteci sunt, în
schimb, imagini desprinse din realul contemporan. Sensul schimbării conduce
spre un non-sens, în care normalitatea devine absurdul, dar care urmează
„megatendințele globalizatoare” care „străbat societatea cu energie” și cărora
„,oamenii nu se pot opune”.
În acest roman epicul este de importanță secundară, poziționat în subsidiarul
stării sufletești pe care autorul dorește să o expună cu celeritate, fără
broderii metaforice sau stilistice. Eroul romanului trăiește un sentiment de
inutilitate în lipsa cărților sale și a cititorilor. Se simte singur. Doar
cărțile și iubirea ar putea umple acest gol, pare să ne spună Constantin Stancu,
aducând și un personaj feminin – Laura, între paginile volumului pentru a-și
sublinia ideea.
Istoria însăși se defragmentează, se atomizează și se dizolvă, sacrificată
de prezentul crud, pentru că întotdeauna „la cotitura istoriei stau monștri”. Inserțiile
de observație socială sunt subtile, dar aduc plus-valoare scrierii.
Momentul culminant este acela al distrugerii cărților vechi de către niște
tineri „activiști de mediu, extremiști”, incapabili să disjungă binele de rău.
În momentul în care Pavel este solicitat să participe la o expoziție locală menită
să pună în lumină localitatea Valea Albă, cărțile sunt distruse de aceștia. „Au
atacat ceea ce era mai frumos în Valea Albă: cărți, tablouri, fotografii,
obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești… ”. Constantin Stancu incriminează prostia și violența,
ele generând perspective apocaliptice. „Violența va crește, va atinge
paroxismul. Lumea parca stă să ia foc, să explodeze”, afirmă Drăgan, unul
dintre personaje. Există o conectivitate între această violență în expansiune
și lipsa lecturii, întrucât„cărțile modelează sufletul”, după cum mărturisește
Pavel, eroul principal al cărții. Ele sunt „păstrătoare de lacrimă”, „poartă
amprenta iubirii”, dar și „petele pe sticla timpului”. În lipsa lor, societatea
cunoaște o disoluție identitară, istoria însăși rămâne dată uitării, iar
viitorul în aceste condiții rămâne incert.
Cartea este structurată pe 19 capitole. Fiecare capitol are câte un moto –
osia în jurul căreia se învârte fiecare povestire. Toate povestirile se întrepătrund
și împreună configurează „jungla culturală” în care rătăcește societatea
actuală. Alături de soarta cărților, este deplânsă și soarta revistelor
culturale. Recunoaștem opinii și persoane reale, care la un moment dat și-au
exprimat îngrijorarea în legătură cu dezinteresul populației față de lectura acestor
reviste literare, oponentul, cel care a îndrăznit să iasă din rândurile obedienței,
suferind consecințe nemeritate. Numele acestor persoane sunt desigur, fictive
în carte (cum ar fi Ion Barbălată), iar cel al revistelor sunt simbolic alese: „Literatura
în alb și negru”, „Literatura infernală” etc. „Marii critici”, pierduți în malaxorul
lipsit de viziune al prezentului, sunt, la rândul lor, luați în cătarea
autorului. Ei „au legături cu editurile care fac legea. Unii sunt implicați în
prietenii vechi, în scheme consolidate, greu de spart”.
Constantin Stancu a găsit o formulă proprie, originală, de a-și împacheta
părerea, adoptând ficțiunea în locul moralizării directe, dar la fel de
percutant.
Nu e lăsat deoparte niciun domeniu legat de carte, de la scriere, întâmpinare,
prezentare, păstrare, vânzare și până la lectură, fiecare dintre acestea fiind
supuse unei drame existențiale, având o finalitate comună, acel „cancel
culture”.
În aceeași paradigmă se înscrie și amendarea librarului-anticar din finalul
romanului, considerat „țapul ispășitor” al unei societăți cu viziuni înguste,
în care judecata se face doar în litera legii, nu și în spiritul ei. Titlul cărții
– „Traficantul de cărți”, își găsește explicația în acest capitol, dar se
rotunjește și cu perspectiva în care cartea tipărită va deveni atât de rară, încât
cei care o vor păstra „ca pe bibelouri, ca pe un semn de noblețe” vor deține o
comoară... bună de... traficat.
Autorul nu are îndoieli, exprimă convingeri și sugerează sentințe. „Textele
cele mai bune vor fi izolate și citite doar de o elită curajoasă, împinsă la
margini”, iar „poeziile vor mai fi citite pe buza unei prăpastii”. Viitorul se
arată sumbru în acest context.
„Pasiunea pentru cărți rămâne ca un ecou din alt univers”. Din nefericire, cei
care ar avea libertatea de a opri acest „tsunami cultural” nu sunt capabili să
o facă, pentru că necitind, nu au știința cunoașterii. „Știința și arta
conducerii se va transforma într-o bârfă globală”, iar statul, „statul fără bani”,
va organiza „privatizarea timpului trăit”.
La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne cadă și nouă o lacrimă între
filele sale atunci când, deodată cu autorul ei, rostim întrebarea: „Ce vor însemna
cărțile? Dar cultura binecunoscută?” Ce vom mai însemna noi, cei care scriem,
dacă în viitor vor fi (deja sunt) scriitori ipotetici care „figurează în
fișierele virtuale” și cărți scrise de inteligența artificială? „Spaima va veni
când acestui scriitor virtual va trebui să i se atribuie premiul literar pentru
„realitatea” din narațiunea bine construită, după canoane acceptate”, observă
cu umor Constantin Stancu.
În fața anticipării unor cataclisme ideologice, sociale și culturale
perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui Constantin Stancu: „Cine
rezistă?” Tot anticipativ, îmi vine în minte și răspunsul: cei care merg
înainte pe calea visului lor, cei care continuă să citească și să scrie!
SIMONA MIHUȚIU
*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 8/2025, pp. 52-53
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu