Când scriitorul „fură” timp pe
muntele din munte
Nicolae Băciuț este atent la marile evenimente ale literaturii, ale istoriei, ale culturii române. Cu ocazia Zilei Limbii Române din anul 2025, eveniment prezentat în Grecia, scriitorul a lansat o carte simbol: Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț. Jurnal, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025, prefața IPS Andrei, Mitropolit.
Autorul ne arată de la început că suntem în prezența unui jurnal, însă cartea
este mult mai complexă, avem în față, de fapt: un jurnal (două călătorii), documentar,
carte de apologetică, marcată în unele zone ale textului de dialog, scurte
eseuri, gânduri de viață, poezie, istorie etc.
Este și o carte inițiatică, autorul și cititorul inițiindu-se în istoria
creștinismului, cu particularitatea dedicată credinței creștine ortodoxe din
zona limbii române, dar și o inițiere în paradigma credinței. În paralel,
scriitorul a avut forța de a integra jurnalul în valorile culturale mai largi
referitoare la identitatea românilor, accent pe istoria, literatura veche, geografia
credinței. În corpul textelor sunt înserate și câteva poezii, semn că spiritul
divin era la lucru în acea comunitate de „turiști”, pelerinaj spre patria din
inimă.
La inițiativa și solicitarea ÎPS Andrei, Mitropolit al Clujului,
Maramureșului și Sălajului, scriitorul intră într-o nouă experiență. Ca păstor
al bisericii, domnia sa l-a invitat într-o călătorie inedită în Grecia, la
Muntele Athos, loc cunoscut ca zonă a credinței creștine ortodoxe, cumva un
„oraș interzis” pentru laici, doar la prima vedere. Invitația avea tâlcul ei,
un scriitor are capacitatea de a transmite obiectiv și dedicat evenimentele pe
traseele propuse, fără extremism, dar cu pasiunea de a marca timpul trăit și
timpul mărturisit instantaneu sau generat de meandrele culturale. Deși
călătoriile la Muntele Athos și la Istanbul, sunt sub același semn, ele au
dimensiuni spirituale deosebite. Probabil că autorul a dorit să pună accent pe
diferența dintre Rai și Iad, dintre locul unde pământul se întâlnește cu cerul
și locul unde oamenii au lăsat firea pământească să dezorganizeze timpul,
viața, credințele. Autorul a reținut în carte:
“Despre Athos, muntele din Peninsula Halchidică a Greciei, majoritatea
occidentalilor nu ştiu nimic; cei care ştiu ceva îl asimilează cu centrul ultraortodocşilor
bizantini. Dintre creştinii ortodocşi, cei mai mulţi consideră că este locul
unde se retrag cei mai nevoitori călugări, locul unde se fac cele mai puternice
rugăciuni, locul în care Cerul este mai aproape de Pământ decât în oricare loc
de pe planetă. Cei docţi şi sofisticaţi, catolici şi ortodocşi deopotrivă, îl
consideră ultimul bastion al unei vieţi spirituale autentice, în timp ce
feminiştii văd în Athos un loc al discriminării. Dincolo de faptul că orice
revedere îţi descoperă noi frumuseţi, noi înţelegeri, (în funcţie de ce şi cum
priveşti), de această dată, pentru mine Athosul s-a revelat ca locul unei
profunde bucurii” (p. 99).
În călătoria la Muntele Athos scriitorul este însoțit de profesorii de
teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, astfel jurnalul
capătă o greutatea aparte, martorii sunt gata să mărturisească despre miracolul
venit din geografia credinței.
Autorul notează: „M-am tot gândit sub ce titlu
să pun însemnările mele. Iniţial m-am oprit la <<Athos după
Athos>>, în ideea de a sugera amintirea Athosului în sufletul, în
credinţa celui care a avut o astfel de şansă. Azi însă, în biserică, la Vatopedu,
am avut revelaţia altui titlu: Muntele Athos din Muntele Athos,
într-o relaţie de semnificaţii cu <<Lumină din lumină>> sau
<<Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat>>” (p. 52). Titlul este
bine ales, dincolo de faptele oamenilor, de realitatea imediată, există Muntele
Credinței, de el omul se apropie mult mai lent, dar mult mai profund, este
acolo, înăuntrul conștiinței.
Sunt
mai multe mănăstiri pe care le-au vizitat călătorii în luna septembrie 2003, apoi în anul 2005, din
aceste popasuri scriitorul a reținut unele puncte de reper pentru lumea
spirituală. Călugării (dar și călugărițele în mănăstirile lor) dedicându-se
unui stil de viață impus de disciplina liber asumată, venită dintr-o credință
sinceră și eliberată de constrângerile lumii de astăzi.
Nicolae
Băciuț reflectează: „Nu vreau să fac din aceste însemnări ghid turistic. Cred
că există destule ghiduri turistice cu Muntele Athos în multe limbi. Am văzut
şi eu câteva, la preţuri de neatins pentru români. Vreau doar să consemnez cât
mai multe stări, să fiu cronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul
scurt nu e în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie. Trebuie să
<<fur>> timp pentru însemnări fugare” (p. 48).
Călugării
au un stil de viață aparte, semn pentru credincios. Se întrețin singuri din
munca lor, veniturile vin din valorificarea unor articole specifice,
confecționate prin strădania lor. Mănăstirile au fost ridicate și prin
contribuția acestora, ajutați de meseriași dedicați. Își procură hrana zilnică,
bazată pe produse agricole cultivate de ei în zona mănăstirilor, carne puțină,
poate de pește, simbol evanghelic asumat. Activitatea zilnică este supusă
disciplinei spirituale, închinarea prin cântare, predicare, recitarea de psalmi.
Repetarea unor principii religioase, cu accentul pe forța Cuvântului, modelează
sufletul, mintea, intră în rezonanță cu Cerul. Aceste momente sunt chiar și
noaptea, la ore fixe, mintea și trupul fiind în legătură cu forța cuvintelor
citite, cântate, asimilate prin rugăciune, contemplare, umilință în fața
Timpului Absolut. În pagina 69, Nicolae Băciuț redă aceste etape zilnice care
fac legătura între om și Dumnezeu. Disciplina spirituală lasă amprente în
trupul omului, îl formează pentru o închinare continuă prin ritual, muncă,
alimentație, relație cu ceilalți, contemplare. Închinarea de noapte se susține din
Învierea lui Cristos, la momentele când lumina a biruit întunericul. Motivația
celui de la Munte: „Pentru că la mănăstire pleci cu o înaltă misiune. Te duci
cu <<nebunie>> pentru Hristos, căci e ceva ilogic să mai ai voinţă
liberă” (p. 132).
De
asemenea, în mănăstiri sunt tezaure literare, istorice, teologice, muzicale,
hărți, peceți, manuscrise, icoane, unele „făcătoare de minuni”, epistole,
biblioteci adunate în timp, el transmit mesaje despre momentele importante din
viața comunității dar și din viața românilor. O parte bună a istoriei noastre
aflându-se în aceste mănăstiri, chiar dacă, unele, în grafia slavonă.
Dialogurile
cu părinții din mănăstiri sunt relevante, pun în lumină idei spirituale
importante pentru credincioși, laici, profesori de teologie, pelerini, călători
spre alte orizonturi. Părintele Dionisie de la Mănăstirea Colciu mărturisea,
referitor la chilia pe care a dobândit-o: „A trebuit să lucrăm la mănăstire, la
Iviru. Acolo ne dădeau 20 de drahme pe zi, pentru lucru de la răsăritul
soarelui până la asfinţit. Şi mâncarea era pâine şi fasole. Fasole în toată
ziua. Dimineaţa, seara, tot fasole. Şi dădeau măsline şi sardele sărate, ca să
poţi bea apă. Şi aceea era tot. Şi-ţi plăteau douăzeci de drahme pe zi. Şi ce
puteai lua cu douăzeci de drahme? Mai nimic” (p. 65).
Pe
de altă parte, există și miracole, la
Mănăstirea Sfânta Treime, locașul a fost construit cu strădanie pe o stâncă,
are forma de cruce, accesul s-a făcut, la început, pe o scară de frânghie, apoi
pe un sistem de scripeți, ulterior s-au realizat 140 de trepte pentru a ușura
călătoria la biserica locului.
În
paralel, Nicolae Băciuț trece în revistă problema credinței creștine în
Bulgaria. Răspunsurile, la fața locului, sunt dezamăgitoare, multe biserici au
sărăcit, sunt atinse de falsuri (scaune de plastic), nu au resurse. În școli nu
se preda religia, facultățile de teologie sunt puține și modeste, puțini sunt
și slujitorii și pregătiți precar. De reflectat atent, raportat la situația de
la noi…
Probleme
pentru mănăstiri vin din administrarea lor, mulți călugări trebuie să
dobândească, forțați de regulile sociale, cetățenia greacă sau să folosească
limba slavonă în dauna limbii române. Resursele care se distribuie sunt făcute
în mod subiectiv. Există și un extremism religios, se resping deschiderile spre
alte orizonturi spirituale, motivat de faptul că învățătura sfinților părinți
este suficientă pentru spiritualitatea călugărilor. Pe Muntele Athos, au acces
doar pisicile și catârii, femeile fiind interzise. Întrebarea pusă de autor
referitor la această oprire a rămas imponderabilă, e complicat să vezi dincolo
de ceața timpului. Pentru cei de acolo răspunsurile vin simplu, pentru cei din
zona de trecere de la sacru spre laic, răspunsurile nu se relevă în aceeași
lumină. Cronicarul notează „Singurele animale domestice acceptate pe Muntele
Sfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută la muncile agricole,
de la arat la storsul strugurilor, la căratul lemnelor, la transportarea
alimentelor. Pe cărările din Munte, catârii mai scutesc de efort pe călugări.
Catârii nu pot fi însă călăriţi decât pe lateral. Pisicile se aciuează pe lângă
bucătării şi ele sunt admise pentru că mai stârpesc rozătoarele. Dacă nu, rămân
pisici vegetariene!” (p. 25)
O
idee vine să completeze limitele: „În Muntele Athos sunt, cu siguranţă, mulţi
teologi învăţaţi, în sensul tradiţional al termenului. Părintele stareţ George
Capsanis e unul dintre aceştia, dar e unul pragmatic. Părintele Vanca îl
citează pe călugărul Daniel Noica, cu o afirmaţie provocatoare în acest sens:
<<În lume sunt mulţi Dumnezei, unul singur însă e profesionist>>”
(p. 25).
Pentru
autor, călătoria a fost o experiență inedită. A trebuit să se adapteze la regimul
alimentar, la felul de a fi a călugărilor. Să se mulțumească cu o chilie
modestă, uneori neluminată. A trecut în revistă momente ale culturii române și
universale prin care valorile creștine au înflorit. De la Zoe Dumitrescu
Bușulenga la Nicolae Steinhardt, de la Cehov la S. Becket sau Cioran. Cultura a
potențat ideile creștine, limbajul, viața cărților, lumea bibliotecilor. El
notează, referitor la gândurile lui Cioran: „<<Singura cale de mântuire>>, spune
Cioran, în Silogismele amărăciunii, carte pe care am luat-o cu
mine, <<e tăcerea>>. <<Dar limbuţia noastră e prenatală”. Dar
spune tot el, <<în mod chimic suntem legaţi de cuvânt>>” (p. 153).
Au
fost momente în care poezia a biruit curiozitatea, Nicolae Băciuț scriind mai
multe: Îngerul din cuvânt (p. 136); Cu timp cu tot (p. 145); Schimbarea la față (p. 147).
Reținem
- Schimbarea la faţă: „Tu scrii cu mine -/ scrii cu umbra mea,/ cu
sângele din altă viaţă/ cum scrii cu ploile/ de toamnă;/ îmi scrii cu piesele
de şah/ dar jocul nu va-ncepe/ niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au
fost,/ cu anotimpuri/ dintr-o altă viaţă,/ îmi scrii cu viaţa mea,/ cu sângele/
schimbărilor la faţă”. (Istanbul, 19 septembrie 2005). Evident, emoția întâlnirii cu Dumnezeul din
cuvinte a fost o călătorie pe verticală, scriitorul este și el atins de
valurile geografiei spirituale. A descoperit și o veche „meserie” (pentru unii
nouă), canonarhul, un călugăr care
citea textul pentru restul călugărilor care nu știau să citească, toți cântând
cuvintele rostite cu glas tare de acesta (p. 101).
Comunitatea de la Muntele Athos are o capitală,
modestă, cu cele necesare. Este descrisă cu multă căldură, Nicolae Băciuț face
legătura cu volumul de versuri a lui Matei Vișniec, Orașul cu un singur
locuitor. Magazine cu cele necesare, fără opulență, o pistă de aterizare
pentru elicoptere, în centru este o toaletă publică. El remarcă: „Liniştea de aici e spartă mai
ales de dangătele clopotelor şi, din când în când, de câte o apariţie ciudată
pentru acest loc: câte un tractor cu remorcă, un excavator, toate însă la
dimensiuni care le fac mai degrabă utilaje-jucărie. Iar dacă la volan este un
călugăr, îţi vine să te freci la ochi, nu cumva să ai halucinaţii” (p. 49). La
celălalt capăt de timp, la Istanbul, autorul descoperă Babilonul, cu hărmălaia
și agitația lumii, cu mult comerț, prostituție, istorie veche și nouă, oraș pe
două continente. Există și religie, comunitatea creștină ortodoxă are, din anul
2004, o bisericuță preluată de la comunitatea grecească… Rădăcinile istorice,
de credință, migrația oamenilor aduc lumea în punctul de fierbere, raportat la
comunitatea de la Muntele Athos. Dinamica vieții îl poartă pe călător de la
biserică la moschee, de la Palatul Sultanilor la Ediculeea, închisoarea în care
a stat captiv și prizonier Constantin Brâncoveanu. Povestea prostituatelor,
industria sexului trage în jos istoria, aduce argumente pentru Noul Babilon, de
fapt, unul dintre celelalte.
Așa
dar, între Rai și Iad geografia are alte coordonate, o călătorie inițiatică
prin care scriitorul a pus față în față ființa omului cu vedenia sa, instrument
al comunicării fiind limba română.
Din
acest pelerinaj putem trage câteva gânduri: oamenii au nevoie de mai puține
resurse decât clamează că au nevoie; legătura cu natura este importantă; există
miracole prin credința omului; istoria noastră se află nu numai în cărțile de
istorie sau muzee, se află în locuri răspândite în multe zone ale lumii,
purtată de oameni rămași, uneori, anonimi; trecerea vămilor reprezintă trecerea
dintr-o stare în alta; credința poate muta și munții; un stil de viață bazat pe
alimentație, activitate motivată, credință, rugăciune, disciplină poate asigura
echilibrul; cuvintele au puterea lor de a schimba oamenii în bine; suntem
călători pe acest pământ frumos…
Putem
privi Muntele din Muntele Athos cu alți ochi.
Vorba
poetului Marin Sorescu: Trebuie să faci
zilnic naveta între Rai și Iad…
Constantin
Stancu
Promo, 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu