Istorie literară: Eugen Evu despre poezia lui Aurelian Sârbu (2011)

 

Aurelian SÂRBU – Limes, ed. Hestia, 2011

Poezie şi teritoriu uituc ... sau cheia semiotică

 

               „se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”

 

    Arta poetică neo şi post-modernă este, aşa cum postulase Umberto Eco, una a operei deschise – sistem pe care semioticianul îl defineşte „ fundamental ambiguu”- ceea ce inpune co-participarea cititorului ( precum în muzică publicul), la jocul iniţiatic al autorului. Aurelian Sârbu, filologul, este dintre poeţii din teritoriul cultural- uituc  al Provinciei  este nu doar autorul- poetul, ci – prin coparticipare afectivă. Electivă în cheie modern- ermetică ( Blaga – parţial,-  parţial Ion Barbu,  rezonant- sintonici Jorge Guillen, Quasimodo, Montale... aşadar  accesibilă doar prin „ decriptare”.( zeitatea ascunsă, entitatea de care scrie Borges).... Iar cum Malarmee scria,  poezia se face din cuvinte, plasticizarea  ( colorismul subtantivat , icon-ul  frisonului  eleatic, fiind în cazul poetului devean  gest –autoprotector, re- criptare, „ ascunderea” substanţei, miezului, în acribia „ coajei tarei”, de nucă, a esenţei comunicabile. „ Povestea mea este povetea Lumii”, sinele meu, este sinele lumii, soarele pe vârful de ac... Şoptirea ei este pentru orfeicul îmblânzitor al „ fiarei”,  sub- telurice, grotei, „ labirintului scufundat” act lecuitor, Fiord la „ mările somnului”...

      Poetica lui Aurelian Sârbu este criptică doar pentru „ operanţii reziduali, grafomani ori sfertodocţi) – dincolo de aparenţele orgoliului psihanalizat bunăoară epic de Augustin Buzura, în anii „ obsedantului deceniu”; eventual e de regândit sintagma lui Nicolae Manolescu, a „ rezistenţei prin cultură”, însă, paradoxal, în grila moralităţii – eticii perfid confiscate de totalitarism, pe talazul exacerbării protocroniste...,cum pe drept apreciase prin anii 90, acelaşi critic...Aurelian Sârbu are o transparentă memorier- energie livrescă, dar patosul de „ eplorator” în dimensiunile fiinţei în suspendă cumva, levitând, în starea de „ de spirit ce se agită”, cuvintele fiins „ transsubstanţa” icarică a unui „ prometeu cu vultur propriu”...Rostirea se reumple de „ mister”, de revelatoriu, însă nu explicită, ca la Blaga, ci implicită, ca la hermeticii sud-americani, spanioli sau italieni.

          Miturile pre-clasice ( socratice) şi clasice, ale auto-cunoaşterii, impregnează ca tot atâtea itinerarii „ magice”, cărţile recuperative după o lungă tăcere ( atentă la zeul social...), -ale unui poet labirintic, cu o cultură filosofică şi filologică acribică, sublimată şi reproiectată în cheie reductivă ( Doinaş). Sârbu explorează şi extrapolează sinergiile, spectrele, abisalul ( vezi primul volum al său, Abisalia) – şi îşi sistematizează pragmatic, recuperativ- clarificator, un itinerar al „ salvării”, al ieşirii, cu meandre, insinuări ăprin trans- substanţierea strict- lexicală a Ideii în paideia.

 Iată fie doar titlurile cărţilor recuperării ( cognitive- empirice, dar şi în eseurile ermetismului sus- invocat, poetul- filosof probează aserţiunile noastre fulgurante : „ Abisalia”, „ Infidela clipă”, Seducţia undei”,” Interiorul umbrei”, „Albedo” şi „ Limes”.

     Cât pragmatism se agită în conflictul cu sinele  platonic- heideggerian, cu patosul ( şi terifianta empatie înnăscută ) a poetului, este de regăsit prin această carte a restaurării sinelui, însă prin caleidoscopul textualist – vizionar, nu odată post- oniric.

Aurelian Sârbu este un poet al Interpretării, al redefinirii eleatice, necum eracliteice, este ziditorul de „ templu propriu”, sintagmă blagiană, extrapolând desigur antice, omphalice şi ( sau) sanctuarice, zalmoxeene, noicane ( voila!) epifanice rituri...A nu uita prefixul Mantică, pentru ...romantism, dar şi post- romantism, cuvântul cheie fiindu-ne : MANTRE.

          Oricât de „straniu” sună, afrim că poetul Aurelian Sârbu rosteşte, în această ambiguitate transmodernistă (v. Umbero Eco dar şi  I. Popescu Brădiceni) – mantre mai degrabă ale unei esoterice regresiuni; în „Abisalia”, ca stare de coborâre ad inferum, tranzitând – atunci paroxistic, apoi limpezitor, catarsic, zonele Interiorului Umbrei, spre un orizont taumaturgic, după îngenunchiere în Nadirul latent, aşa cum Paracletul ( duhul) coboară în profan, spre a-l reînălţa, sublimat, în inefabil, în imponderabil: ca Fiinţă. Astfel, omul- demiurg,  re- creator prin CUVÂNTUL  care „ dă nume”,  dar  şi ca scânteie a lui Iov ( ...), nu află lumea, dar se re-află pe Sine: crizele de tipuri resurect, mitologic- arhaic, precreştin, apoi  religiosus, se ramifică pe calea scrierii poieion, în starea  de vase comunicante – am zis cărţile sale- care îmbie elevate desfătări în estetic; cum altfel, decât prin metaforă, una rafinat- revelatorie?

         Miturile îmbătrânesc şi ele, paradigmele se schimbă, mutante (!) – însă ontologia ne este stratul de profunzime din care se poate extrage inepuizabilul Fiind..

    Sunt doar câteva lapidare ideii induse de lectura plachetei LIMES, editate de acelaşi exigent poet, Lucian Alexiu. Pentru a chema cititorul la propria-i lectură, fără seducţia clipei altuia, nici infidelitatea inerentei interpretări induse „ la rece „ de altul, voi cita câteva sintagme care, în expresie tehno- informatică, pot fi „ cuvinte- cheie”, considerându-l pe Aurelian Sârbu ceea ce este: un Poet. Eu însumi fiind interpret, încă subiectiv- firesc al propriei scrieri, însă cu afinităţi elective şi faşă de celălalt,...” departele de aproape”, astfel, am încrederea faţă de cititorul elevat, că nu e necesar, ca în pictură ( Dan Hăulică, par example), ori în simfonică, (...), să arăt cu degetul, didacticist- arogant, ceea ce străluce, ca briliantul noaptea; evident, dacă pe recele lui (...), cade razant o lumină...Poezia lui Aurelian Sârbu este iradiantă, deoarece induce poezie...stare poetică, oraculară, revelatorie . Enuţurile poetului redevin sentinţe post- socratice, aristoteliene, dar desigur, sârbiene: ele sunt seductive, inductive de stare şi frumoase chioar şi în sinele lor sintagmatic.     

         

   Sol invictus : „ dumnezeu / îmi ia câte puţin/ din fiinţă/ nu din ce-i el în mine”; „ mereu cu moartea plătim/ plecări şi întoarceri” ( Odyseu); „ năluci şi coaspe se-abat/ precum sânii  şi coapsele zeiţei”( Onirogramă); „ paralela dumnezeu nu se află pe hartă” ( Dau ocol lumii); „ singură iubirea/ duhnet de abator/ paradis îndoielnic/ cu porţile vraişte”;( Floare cicatrizată în chihlimbar); „ nu coborî în adânc/ caesta ce nu duce niciunde”; „în înşelătoare depărtări doar/ între oglinzi oarbe”( Narcis); „ solitară e noaptea/ cruce a luminii mele/ ochii tăi mă privesc/ cu înlăuntrul lor”; etc.

    În fine, în sub-capitolul „ Zeul ascuns”, erosul trepidant- orgasmic- agonic al textului adună de pe un ţărm în retragere (...), scoici sfărmate, sidefii şi perle ale suferinţei determinate de „ firul de nisip” în  carnaţia -molusca inimii, poetul având în Limes – o autodefinire a actualei etape ce arde subţiat, ca o lumină proprie: „ apele mele nu sunt ca marea în larg/ apele mele se-adăpostesc/ în fiorduri/ adânci te-ademenesc/ la ţărm/ într-o îmbrăţişare / liniştită albastră”...

     Iată şi alte citate semnficative: „ un dumnezeu evadat din propria-i închisoare/ lăsând gol locul/ din colivia eternităţii” ( Deus Otiosus);” câte ceva din toate / se-ntâmplă pieziş”( „Sinele pieziş” al lui Nicolae Szekelly? Al lui Ion Matiuţ, al lui Vasile Dan ?, n. Dar nu!); „ taraf jeluind înălţarea din urmă/ un crist plictisit/ biciuindu-şi prin cetate măgarul”; se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul..”...

     Renunţând la majuscule, versus bunăoară Doina Uricariu, care le exacerbează, mitopoetica lui Aurelian Sârbu este Asompţiune, cum definea Roland Barthes „ a triumfa în plină pierdere”. Darul de carte al poetului este de primit ca dar din har, chiar cu amar, niciodată în zadar. ...Şi ce departe sunt  pentru  o astfel de  poetică, eclectismul lui Cărtărescu, ori antimetafizica lui Nichita Stănescu, dadaismele şi nunuismele dâmbovicioase de la „ curtea – dilema veche „ ! Ferice !

      Ars poetica astfel asumată şi chiar practicată, redevine ars vivendi. „ Şperaclul” poeziei lui Aurelian Sârbu rămâne Oximoronul. Sau dacă vreţi, cheia semiotică...Propun sintagma „ remanenţelor subtelepatice” ale intuiţiei...

 

Eugen Evu 2011