Mirela Cocheci, Puterea gândurilor, Editura Castrum de Thymes, 2024... Un volum în care autoarea a pus mult suflet, a căutat să materializeze efectele căutărilor sale spirituale, deschiderea spre dimensiunea eternității și a infinitului, existența în forme și culori alese cu grijă

 

Între febra poeziei și febra culorilor

 

Un titlu ales cu grijă: Puterea gândurilor/ Fuqia e mendimeve. Poeta Mirela Cocheci ne propune acest volum de versuri, în limba română și limba albaneză, 134 pagini, apărut la editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024. Traducerea în limba albaneză: perkthim nga; prefața Baki Ymeri, iar postfața: Nicolae Toma, Daniel Luca. Este un volum în care autoarea a pus mult suflet, a căutat să materializeze efectele căutărilor sale spirituale, deschiderea spre dimensiunea eternității și a infinitului, existența în forme și culori alese cu grijă. Configurația literară este susținută de viziunea artistică a pictorului care percepe spațiile și zonele vizibile și invizibile între alte coordonate.

Mirela Cocheci se lasă dusă de valul romantic, apelează la spații largi, pipăie infinitul, luna e parte din peisajul exterior și interior, foame de noi spații, noi experiențe spirituale, o iubire discretă pentru lume, pofta spre contemplare, visul inclus, poezia și culoarea ca argumentele pentru universul pe care-l construiește prin deschidere, generoasă cu sine și contextul în care se mișcă tot ce-i viu.

O linie de forță în volum este tema cunoașterii. Surprinzător pentru un sfera poeziei, autoarea abordează aceasta cu multă atenție, bucurie și acceptă abisul ca parte a sinelui. Ființa se integrează în creație și creația modelează ființa. Armoniile infinite se oglindesc într-o entitate finită: „Prin ochii mei/ își privește măreția./ Prin urechile mele/ își ascultă respirația./ Prin nările mele/ își simte mirosul./ Prin gura mea/ își rostește Cuvântul./ Prin trupul meu/ își percepe desăvârșirea./ Așa a ales Universul/ să se cunoască/ pe Sine însuși” (Cunoașterea de sine, p.108). Este aici un curaj spiritual, limbajul simplu redă ecuația, simțurile, gândurile, chiar conștiința, toate sunt rezultatul unui efort venit din partea întregii creații.

Un alt poem, la limita dintre poezie și rugăciune de mulțumire, aduce împăcarea ființei cu întregul context, unul atins de timp, de suferințe, singurătate, căderi, întrebări. Toate se focalizează în Lumină, locul unde tainele se deschid și se ascund: „Ai experimentat lupta/ ai cunoscut înfrângerea/ ai simțit suferința/ ai gustat singurătatea/ ai trăit deznădejdea/ ai căutat răspunsuri/ în pământ în ape în ceruri/ și le-ai găsit/ în tine însuți/ iar atunci/ când te-ai descoperit/ ai devenit/ Lumină” (Redescoperire, p. 72). Și aici versurile se exprimă limpede, semnele de punctuație sunt eludate, ideile curg între artist și sinele său, Lumina se scrie cu literă mare, semn că suntem în fața a unui mesaj special. Grafia poemelor are semnificația ei, nu este o joacă, o modă, aici este o participare directă, o conectare la esențe. Desigur, filozofia, teologia, știința, arta au inclus termenul în schema de gândire, este acceptat și cunoscut, dar aici se exprimă crezul prin poezie.

Sensibilitatea față de pictură, artă în general, îi oferă teme speciale. Lumea este descrisă prin culori, fiecare parte are rezervată una anume, cu simbolul ei, această vedere aduce febra culorilor: pielea roză a copacilor, verile cu ochi aurii, scântei albastre de corali. Prinde sursele: gândurile incolore ale izvoarelor. Concluzia: „De atâta febră mi s-a făcut frig” (p. 50). Artele se apropie și fac legătura cu dinamica lumii, omul pendulează între viață și mirare, între teamă și visul în mișcare.

Relativitatea din Univers este simțită ca o libertate, o eliberare din balansul mundan: „A fost de-ajuns un pas spre a-nțelege/ Că Universul nu-i limitativ,/ Că pot să trec fără să-ncalc vreo lege/ Prin noapte și prin zi, alternativ” (Contemplare, p. 42). Formele dansează, rigoare și raționalul sunt în dinamică, teoreme sau concepte adunate în carte, partea spirituală își caută portalul în Univers: „Când minții parcă-i trebuie un veac/ Retina înțelege-ntr-o secundă” (Marea resetare, p. 26). Apoi continuă: „Nu-i nici pătrat, nici cub și nici triunghi,/ Aș vrea mai mult să știu și nu am stare…/ Alerg prin unghiuri fără nici un unghi/ Eu, martorul la Marea Resetare”. Din punctul de vedere științific, formele geometrice pot genera energie, poezia le preia și le restituie prin cuvinte.

În această căutare, autoarea alunecă uneori în facil, abordează temele ușor, unele sunt bătătorite și au intrat în limbajul de fiecare zi, ieșind din zona lirică: „Ești un bagaj într-o gară/ unde nu oprește nici un tren,/ Ești o balustradă pe un pod/ pe care nu-l folosește nimeni”… E nevoie de o autocenzură, raportat la temele generoase pe care le-a ivit prin poezia sa.

Chiar la finalul volumului, deși viziunea nu se încheie, ea abordează tema veșniciei, una care atrage oameni obișnuiți, filozofi, teologi, gânditori din știință sau artă: „M-am așezat în palma ultimului cuvânt/ și privesc de acolo spectacolul tăcut al veșniciei”. Ca într-un psalm, ea a scris: „M-am așezat în palma ultimului cuvânt./ Uimită, muțenia ascultă șoapta Universului./ Pe aripile lui se-mpreunează timpul cu netimpul,/ într-o liniște asurzitoare al cărei murmur/ îmi zvâcnește necontenit în tâmplă” (Spectacolul veșniciei, p.120).

Nicolae Toma în postfață, afirmă: „Această carte în limba română și albaneză, prin colaborarea cu scriitorul Baki Ymeri, demonstrează că poezia nu are frontiere și peste tot în lumea asta există autori care au de spus și de lăsat pentru cei care vin perle ale sufletului omenesc” (Poezia fără frontiere, p.123).

După cum scrie Mirela Cocheci, nevoia de timp este presantă pentru poet, el poate vedea dincolo de limite: „Ai început să te comporți ciudat, timpule,/ nu mă lași să rătăcesc prin două lumi,/ mi-ai dat voie să privesc dincolo de tine/ acolo unde tu te contopești cu spațiul/ risipindu-vă amândoi pretutindeni și nicăieri” (Ai început să te comporți ciudat, p.116). De reținut familiaritatea ființei cu timpul, reproș care deschide orizonturi, cu alt sens.

Poezia cu ritm și rimă este acceptată ca etapă în construirea poemelor, la acestea se adaugă curajul de a evita experimentele la modă, prezentismul ca evadare, folosind umilele lucruri de fiecare zi. Rămâne legată de temele clasice: frumos, bine, adevăr posibil sau presupus. Elemente religioase se împletesc în versuri cu idei moderne ori cu spasmul sentimentelor, ele vin din direcții cunoscute, clasice, fie cultura civilizațiilor asiatice, fie din cultura iudeo-creștină, la limită, acolo unde ele se pot apropia prin curăție, echilibru, armonii, vibrații, lumină. Sunt termeni care apar în poezia sa: mandale, levitația, conștiință expandată, sunete în franjuri maro, Noul Pământ, Adevăr, Lumină, glasul infinitului, absolut, Alpha, Omega, mișcarea levogiră etc.  Ele îi confirmă viziunea, visul, speranțele, fac legătura cu formele și abisurile cunoașterilor. Legătura dintre artă și știință, cu aripile religiei, o ajută să vadă timpul și netimpul.

Un volum de versuri în care poeta s-a lăsat dusă de valul poeziei, acceptând regulile care i s-au deschis prin luciditate, acceptând mirarea și puterea gândurilor, rezistând la impactul cu necunoscutul prin artă și zicerea artei, propunând o nouă culoare a poeziei, cu străluciri și umbre melodioase.

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Amfiteatru literar”, nr. 1/2026