Interviu cu Nicolae Băciuț – Despre continuitate, familie și verticalitatea cuvântului
(Continuare)
VI.
Revenirea în prim-planul literar – planuri, viziuni, spații de confort
spiritual
-
Simțiți că perioada de după 2020 a adus o reorientare a priorităților
dumneavoastră literare?
-După 2020, mi-am văzut de toate ale mele
începute, consolidându-le, amplificându-le, diversificându-le.
Prioritățile se schimbă, din când în când, dar
fără a abandona definitiv ceva. Mă obsedează gândul revizuirii integrale a tot
ceea ce am publicat, nu puține titluri, către 250, și, totodată, speranța de a
pune punct eu principalelor proiecte în derulare – în primul rând poezia, apoi
interviurile, într-o întregire a primei ediții a ceea ce a fost „o istorie a
literaturii române contemporane în interviuri”.
În derulare ritmică sunt și cele două publicații
lunare, Vatra veche și Cadran. Apoi evenimentele literare pe
care nu mi le pot refuza, precum nu pot să nu dau curs solicitărilor editoriale
– cărți și reviste.
- Ce
proiecte editoriale sau literare pregătiți pentru următorii ani?
-Dacă mai am suficientă putere și sănătate, vreau
să mă recuperez pe mine, să-mi fac ordine în lucruri, să-mi termin cărțile
începute, să revizuiesc cărți publicate.
Să pot să-mi finalizez ce am în gând pentru 2026,
când rotunjesc 70 de ani. Intenționez să tipăresc cel puțin 12 titluri, vechi
și noi. Trebuie să-mi fac ordine în lucrurile care vor rămâne după mine, dacă
vor mai interesa pe cineva. Ultimele cazuri mă deprimă. Familia lui Mihai Sin
nu pare deloc intersesată de posteritatea prozatorului. După moartea Voicăi
Foișoreanu-Guga, soția lui Romulus Guga, moștenirea lor culturală, neavând
copii, se dispersează la Cluj-Napoca, Bistrița…
Cu siguranță, casa memorială pe care am tot
invocat-o ca salvatoare a memoriei lui Guga, la Răstolița, nu va mai fi. Anton Cosma, Ioan Radin Peianov, alți doi
vetriști, au dispărut complet din peisajul local. Ca și un număr important de
actori, despre care nu se mai vorbește deloc.
Vreau să-mi recuperez trecutul. Am avut mereu
grijă de ceilalți, iar biografia mea e împrăștiată de-a valma.
Dacă mai apuc, voi rândui în chip de „casă
memorială” casa în care m-am născut de la Chintelnic. Dacă nu, mi-am asigurat
„garsoniera” individuală în cimitirul satului, lângă părinții mei. Am avut
cîteva tentative de a-mi comanda un mormânt, dar n-am fost luat în serios.
- În ce
medii literare vă simțiți cel mai confortabil astăzi – în cenacluri, în
festivaluri, în dialogul critic sau în solitudinea creatoare?
-Întrebarea ta vrea să deschidă orizonturi, dar
orizonturile vieții literare coboară tot mai jos, viața literară și-a pierdut
culoarea de altă dată, boema nu e decât amintire, iar în „zgomotul și furia”
veacului, eu sunt, paradoxal, un singuratic, un alergător singuratic de cursă
lungă, care, însă, în alergarea lui, îi face și pe cei de pe margine să alerge,
fiecare cu energiile lui, spre sensurile proprii ale existenței.
Eu am parcurs toate traseele posibile ale poeziei
în peste cinci decenii de căutări. Am fost în cenacluri literare, cele în care
eram acasă, la Bistrița, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, cele în care eram în
ospeție, de la Timișoara, la Brăila, de la București la Iași, acolo unde ani
buni, poezia ne apăra de relele din jurul nostru, ne proteja de stricăciunile
ideologice.
Am înființat cenacluri literare – în adolescență,
la Bistrița, cu Alexandru Cristian Miloș, am înființat Cenaclul „Virtus Romana
rediviva”, după ce trecusem prin Cenaclul Liceului „Liviu Rebreanu”, ori prin
Cenaclul „George Coșbuc”, al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistrița. Au
urmat cenaclurile clujene – „Echinox”, „Napoca Universitară”, „Tribuna”, apoi
cele târgu-Mureșene, „Liviu Rebreanu” și „Vatra”, ca apoi să înființez eu
Cenaclul „Romulus Guga”.
Întâlnirile de la Cenaclul de Luni din București,
„Dialog” din Iași, au rămas repere ale boemei literare, al unei „tinereți fără
bătrânețe”.
Ceea ce mi s-a părut relevant pentru acele
anotimpuri literare era spiritul critic, duceam în noi nostalgia
„junimismului”, fiind mereu „zburători”, adică aveam sentimentul istoriei
literare, între Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu.
Încep să cred că cenaclurile sunt mai degrabă
apanajul unei vârste în care incertitudinile au chipul certitudinii. Când se
schimbă rolurile, când certitudinile nasc îndoielile incertitudinii, nevoile de
dialog, de comunicare se înscriu pe alte trasee.
Festivalurile și-au schimbat chipurile, rosturile,
nevoile. Acum sunt încă între doi poli:
Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Ploiești și
Festivalul Internațional de Poezie și Interpretare „Ana Blandiana”, de la
Brăila, unde mă regăsesc printre organizatori, iar anul acesta, am fost
„investit” ca Președinte al Festivalului Internațional de Literatură
„Întâlnirile de la Viișoara/Neamț”, și mi s-a propus să fiu Președintele
Juriului la Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi”, de la Tecuci. Nu
știu dacă voi mai ajunge la Patras (Grecia), unde în ultimii doi ani am fost la
Festivalul Internațional de Poezie din patria lui Homer!
Am nostalgia unui Festival care a devenit
Everestul poeziei românești: Festivalul Internațional de Poezie „Cununa de aur”
de la Struga (acum Republica Macedonia de Nord), cu cei doi mari laureați
rămâni: Nichita Stănescu și Ana Blandiana.
Dar nici festivalurile nu mai sunt ce au fost și,
cu atât mai puțin, nici noi nu mai suntem cei de altădată, Ne simțim bine însă
atunci când ne putem aduna, ca la Târgu-Lăpuș, la Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei,
animați de sentimente confraterne și de entuziasmul de a descoperi vârste ale tinereții din noi.
Memorabil a fost și festivalul „Europoezia”, de la
Brăila, unde am retrăit clipe de boemă literară alături de confrați din
generația mea…
Nu aș vrea să las uitat un festival, Concursul Național
de Creație Literară în Limba Rromani
„Ștefan Fuli”, pe care l-am inițiat la Brăila, în anii în care eram
președintele Concursului Național de Poezie „Ion Creangă”, concurs/festival
care s-a înscris în circuit prin mai multe localități din țară.
În multe din aceste festivaluri am susținut
recitaluri de poezie, dând festivalurilor ce era al festivalurilor și poeziei
ce era al poeziei...
Scrisul rămâne însă o misiune pe cont propriu. La
masa de lucru suntem singuri, singuri, singuri… cu putințele și neputințele
noastre, cu experiența de viață și cu cărțile pe care ne-am pus temelie
dorinței noastre de a fi și de a rămâne în dialog cu lumea.
Scrisul își are însă farmecul său, te face să nu
mai fi singur, când ești singur… Să fi solidar, când ești solitar…
- Ce
mesaj le-ați transmite tinerilor autori care vă privesc ca pe un reper al
culturii române contemporane?
- Tinerii autori…. Ce capcane ascunde o sintagmă
inocentă. Fiecare termen în parte și-a pierdut identitatea. Ce înseamnă
tinerețea în literatură? Dacă debutezi la 16 ani, ca Eminescu, ești tânăr
autor, nu? Dar dacă debutezi la 47 de ani, ca Arghezi, putem vorbi tot de… „tânăr autor”?
Și-apoi, ce mai înseamnă azi autor, când tot
facebookistul, comițând, texte, poate avea pretenția că e autor?
Celor care încep să creadă că au ceva de spus, le
transmit un vechi îndemn: să scrie ce cred, dar să creadă în ce scriu!
Scrisul nu e aflat în treabă din lipsă de treabă.
Dacă îl zgândăre talentul pe cineva, scrisul nu e
cea mai bună soluție, în absența unei culturi minimale și fără cunoașterea gramaticii. Nu poți deveni profesor dacă n-ai
fost elev! Nu te poți apuca de scris înainte de a ucenici la gramatica limbii
române. Nu poți aspira să devii scriitor, dacă n-ai trecut puțin, măcar, prin
istoria literaturii române!
Nu poți dori să promovezi cultura, dacă n-ai
cultură!
Sunt multe îndemnuri pentru cei care se apucă de
scris, până la a se crede „tineri autori”!
Dacă restrâng lucrurile la mine, atunci m-aș
bucura dacă vreun tânăr autor, care m-ar vrea ca reper, să încerce să urce
Golgota literaturii cu trudă și cu respect pentru adevărații truditori ai
literaturii.
Dar, nu știu dacă eu sunt bun ca reper, pentru că
eu am plecat de la început cu ideea că ceea ce se poate dobândi în literatură
presupune nu sacrificii, ca să nu fiu grav, ci renunțări. În primul rând, timpul nu mai poate fi
gestionat la întâmplare, nici nu te poți risipi în tot felul de fleacuri.
Timpul pentru scris e un dar pe care îl primești.
Poți face cu timpul orice, dar când vrei să fii scriitor, timpul are altă
valoare, alt ritm, altă durată.
Apoi, să-și apare libertatea, cu orice preț. În afara
libertății, scrisul e slugărnicie, e cerșetorie.
Apoi, să nu fie fricos, dar nici prost în curajul
cu care trebuie să înfrunte realitățile timpului său.
Tânărul autor să se gândească apoi că nu va putea
trăi din scris, că va trebui să găsească soluții profesionale care să nu-l
înrobească, să nu-l deturneze de la cele ale scrisului.
VALERIA BILȚ
6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026
*Foto: Nicolae Băciuț și Editura Vatra veche la Salonul Hunedorean al Cărții, octombrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu