Ioan Barb între ora fatidică și filmul vieții
Poetul Ioan Barb punctează vremea poeziei periodic,
publică câte un volum la intervale echilibrate, dovadă că are ceva de
mărturisit. Poezia sa se construiește în jurul unor idei și valori asumate,
bazate pe experiențe personale, credință, suferințe și revolte. Cu volumul Îmbălsămări, apărut la Editura Limes, în
anul 2026 mesajul este diferit, de la Sabatul
interior (2011) și Cetățile de
scăpare (2020) a ajuns la o nouă stare. Poetul se trezește față în față cu
timpul, nimic în plus, nimic în minus. Aceasta îl ajută să vadă omul schimbat raportat
la tinerețea sa, și cum a pierdut mai multe trupuri. Fenomen natural, dar și
unul spiritual, care îi permite să ajusteze un bilanț provizoriu. Ființa sa,
din diferitele etape ale vieții, mai poate fi salvată prin conservarea gândurilor
în poeme echilibrate, reflectând etapa.
Îmbălsămarea fizică este un proces bazat pe substanțele
balsamice introduse în corp, menite să păstreze codul ființei. Este ritual,
proces științific, religios, repetat în istorie cu multe personaje. La poet, conservarea
trecutului se face prin poemele care au substanța eternității în cuvinte.
Credința și valorile pe care se bazează îl ajută să reziste cu fiecare zi.
Poemele din volum au o dimensiune spirituală evidentă, el
caută să păstreze clipele sub cămașa versurilor, să își justifice dreptul la
frumos și adevăr. Motivele pendulează între evenimente reale, din mișcarea
timpului în poem, pe orbita unui sens asumat. Există ziare care nu s-au tipărit,
însă ele duc știrea despre lume mai departe. Îngerii vin în timpuri
neașteptate, se aude zgomotul sumbru al neantului, viața se află la intersecție
cu moartea, vine și ora exactă din poem. Poetul simte zbaterea fricii, unele
obstacole pot fi depășite prin străpungerea lor, semn al misterului. Există o
zi care nu va exista, un abis absolut, un spațiu inutil, carnivor. Ele
pendulează între existență și absență, între miracol și durere. Își asumă
tensiunea, contrariile, spaimele, le decantează prin poezia. Este și stare de
veghe, și evadare din real. Vine momentul când se vor decanta resturile de
viață netrăită, sub presiunea timpului care urcă și a celui care este în ruină,
sunt rănile nostalgiei, sunt „cuvinte mutilate”, iar ziua se va preface într-o
„binecuvântată îmbălsămare”. Poemul care dă titlul volumului, fixează viziunea:
„o scânteie de aprindere/ va declanșa arderea/ iar pe țeava de eșapament/ vei
decanta resturile/ începuturilor/ rănile nostalgiei/ încă deschise/ și te vei
convinge/ că e mai avantajos/ să taci/ să-ți mutilezi cuvintele” (Îmbălsămări, p. 48).
De-a lungul volumului, poetul captează inefabilul,
reușește să conserve aurul din timpul trăit: „vine sunetul orb în galop” (p.
8); „vom înainta în celălalt vis” (p. 10); „îmi cufund gândul în laguna nopții”
(p. 19); „pentru că nu mai știi drumul/ pe care ai venit/ deschide o fantă în
timp” (p. 24) etc.
Multe din versurile lui Barb au o cheie evanghelică, deși
nu face trimiteri directe la aceste valori, indirect el actualizează mesajul la
nivel personal și îl armonizează cu mesajul literar, bazat pe cuvinte. Sunt
multe trimiteri: „Pentru că nu pot să știu/ dincotro bate vântul” (p. 47); „La
noapte vin îngerii…” (p. 10); „momentul acela sublim/ - cântatul cocoșului” (p.
20); „Se aude bătând prelung/ un clopot cu glasul întrerupt/ coborând/ din
veșnicie” (p. 22); „Îmi este teamă uneori/ să mă ascund de gândul/ insinuat în
mine/ pe furiș ca un tâlhar/ la miezul nopții” (p. 31); „apoi începe să ne
rostogolească/ piatra grea/ ce ne încovoaie speranțele” (p. 66); „- beau apa morții și înviez/ în fiecare zi în
alt univers” (p. 8) etc.
Poemele punctează realitatea unei lumi străbătute de
stări abisale, de la singurătate la vremuri închipuite înainte de un început bănuit,
de la o lume iluzorie la filmul vieții. Simte singurătatea ca pe un dat, o
prezență: „Strig/ însă nimeni nu mă aude/ mă adâncesc în mine/ și încerc să
găsesc un sens/ (…)/ mă urmăresc imagini vechi/ se suprapun/ pe foșnetul de
mătase/ al celor ce vin” (Mușc din mărul
amurgului, p. 33). Poetul simte că Dumnezeu s-a revelat în ființă, iar
ființa sa nu este o excepție.
Viața este impregnată într-o lume subtilă, se derulează
în fața sufletului flămând de certitudini: „Dacă închid ochii/ interiorul se
înnoiește/ acele ceasului/ arată ora/ necunoscută încă/ parfumul ei perfid/
încetinește rotația planetei/ ne contemplăm uimiți/ cum redevenim copii/
gângurind printre scutece/ apoi începem să creștem/ ne admirăm/ fiecare/ în
oglinda din ochii celuilalt” (Escapade,
p. 65). Se simte apăsarea unor vremuri de dinaintea începutului, ceva se
întâmplă în spatele întunericului, „șisturi albe” așteaptă să pulseze în ființă
(Șipote, p. 62). Foamea de certitudini este atroce, poetul nu
poate accepta că totul este o amăgire, doar un gând în altă minte, apoi
așteaptă fanta de speranță: „când ceața se va limpezi/ ne vom întreba/ de unde
venim/ vom descoperi/ amăgitorul sfârșitului/ - ne vom consola/ și ne vom da
seama/ că nu este început/ și nici sfârșit nu este” (Crepusculul amăgirii, p. 43). Limitarea în timp sporește misterul, omul
fuge de un proces întrevăzut, dar argumentat de filozofi, teologi, sociologi.
Toate se echilibrează în timp, există ora fatidică, ea parafează realitatea
lui „acum”, un val care urmează altui val, poetul este acolo, acceptă drumul,
calea, sensul:
”Aștept ora fatidică/ încă
necunoscută/ până acum/ tainicul ei ecou/ străbătând timpul/ din viitor spre
trecut/ sunetul ei umbrindu-ne/ și apele destinului/ - curgând limpezi/ din
nimic/ spre același început” (Aștept ora
fatidică, p. 38).
Sunt multe tablouri în volum, poetul punctează aceste
stări, pulsează între a fi și a nu fi, între prezent și eternitate, între
iubire și moarte, între poezie și tăcere. A renunțat la motivele „tatălui” care
punea în mișcare lumea, la „via” în care plâng strugurii, la Babilonul de
fiecare zi și la Cetățile de Scăpare, ca motive universale. Acceptă universul
personal, o fereastră între trecut și viitor.
Volumul este marcat de notele lui Gheorghe Grigurcu, pe
ultima copertă dânsul scrie: „Avem a face cu o tensionată confesiune a unei
conștiințe interogative cu sine, întrebările și răspunsurile deopotrivă abisale
aflându-se într-o similară suspensie. Perspectiva e a unei angoase sub semnul
damnării postmoderne, cu speranța subînțeleasă a unei izbăviri textuale”.
Versurile nu au semne de punctuație, mesajul curge liber,
poetul a marcat unele cuvinte prin ruperea de corpul poemului, dorind să
sublinieze importanța spirituală pentru cititor. Este stilul liber acceptat ca
o prezență a inspirației, cititorul având opțiunea să accepte întregul din
fragmente atrase de o gravitație specială.
În volum sunt câteva date despre scriitor, harnic poet și
prozator, susținând, alături de Silviu Guga, revista „Algoritm literar”.
Debutul său în anul 1979 a fost susținut în epocă de numeroase cărți,
colaborări la revistele literare din țară. Rebel ca orice poet, el plusează pe Tăcerea ca o flacără (1998). De-a lungul
timpului a subliniat Picătura de infinit
(2010), apoi Sub via ființei plâng strugurii (2010), Babilon (2011) etc. Ultimele volume punctează un univers personal
în care poetul se simte actorul faptelor proprii: Descântec de amăgit uitarea (2021) și Emigrând din altă singurătate (2024). Cu acest volum, Ioan Barb
continuă linia călătoriei sale în timpul ce vine spre el de la Început,
depunând efortul de a conserva aurul din zgura fiecărei zile.
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 2/2026
Martie, 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu