Poezia pe un peron
Poezia poate avea diverse puncte de plecare. Pentru
Mirela Cocheci, viziunea asupra existenței pleacă de la o spiritualitate
asumată, preluată din credințele orientale dar și din gândirea europeană
modelată de acestea, curent la modă din vreme în vreme. Cu volumul Mandale, apărut la Editura Tim din
Reșița în anul 2026, 114 pagini, autoarea ne propune o poezie construită cu
migală. Deși folosește cuvintele care exprimă frumosul de lângă noi,
construcția este bazată pe numeroase fragmente din viață, din cunoaștere, din
artă, din trăirile omului, din anotimpuri mișcate și dureros de reale. Le pune
cap ca cap, caută locul unde energiile se pot declanșa. Pledează pentru o
relație cu divinitatea pe căi armonioase, spirituale, căutând să fixeze pacea
interioară, eliberarea de conjuncturile zilnice. Este și o evadare din real,
plecând de la elementele realului construit artistic. Cititorul este atras de
ritualul cuvintelor menite să focalizeze locul de unde lumina modelează lumea. Structura
este bazată pe elementele artei, liniile, formele, anotimpurile, culorile
diverse aduc dinamism zicerii sale. O sinceritate asumată și o deschidere spre
cititor atrage ritualul poetic, pentru că poezia este și un ritual menit să
coaguleze timpul trăit.
Volumul este structurat pe mai multe zone: Mandale; Drumul spre lumină; Nimicuri și
depărtări; Lacrimile îngerului de rouă. La final avem o postfață semnată de
Ionel Bota cu un titlu semnificativ: Poezia,
un energizant miraculos. Cititorul poate lua contact cu activitatea și datele
despre poetă. Ea își asumă poezia, o face prin curaj, seninătate, sinceritate,
simplitatea trăirilor și, de aici, o anumită profunzime. Cititorul este chemat
să se autocunoască, avem o lecție discretă de credințe prin literatură. Să își găsească liniștea
interioară, energiile degajate nu tulbură, ele se pliază pe deschiderea spre
veșnicie. Un poem are chiar acest titlu: Spectacolul
veșniciei… Deci, calea are un scop spiritual ca finalitate…
Călătoria poetică duce, simultan, spre totul, spre
nicăieri. Există posibilitatea unei reașezări a ființei, totul depinde, iată,
de foamea după un timp real. Mii de întrebări asaltează ființa, trupul și
universul se pot armoniza, fac parte din creație. Tendința spre puritate este
prezentă prin călătoria pe un drum spre lumină, cu mulțumirea de a fi aici sau
acolo, acum și atunci, în prezent și în viitor printr-un trecut fructuos.
Lacrimile care vin dintr-o suferință acceptată, sunt de rouă, semn al purității.
Din valsul aștrilor se naște tăcerea care transmite multe, despre adevăr sau
rătăcire, despre poezie, despre ritualul scrisului. Surprinzător, ni se propune
un Nou Pământ, aici mesajul literar se întâlnește cu mesajul credințelor de tot
felul practicate de om, despre o creație nouă, posibilă prin mijloace
spirituale. Problema este cunoașterea de sine, acea prezență care modelează
existența cu forțele ei, cu liniile ei de contur, cu o geometrie a viselor și
una a realității imediate. Deși riguroasă, Mirela Cocheci pendulează între aici
și acolo, speră să depășească limitele. O speranță care dinamizează poezia de
aici.
O secțiune aparte poartă un titlu special, Nimicuri și depărtări, poezia se
articulează din lucruri aparentă mărunte, din umbre depărtate, din gânduri
mundane, confuzii, vise, realități presupuse, suprapuse. Este o acceptare a
prezentului concret, el generează speranțe, autoarea mărturisește: Azi sunt apus, dar mâine-s răsărit… Ea
ne transmite: „Nimicul tău, nimicul meu,/ Nimicurile noastre,/ O dâră într-un
curcubeu/ Prin depărtări albastre” (p. 51).
Pentru autoare, poezia începe ca ritual: „Strălucesc și
levitează mii de sacre geometrii/ În culorile trezirii și vitralii mii și mii,/
Veșnicia își deschide porțile spre-un elixir:/ O Lumină care-mi schimbă
sensu-ntr-un levogir” (Mandale, p.7).
Acestea educă ființa spre o înflorire, spre rod, simțurile se deschid, canale
noi desfac miracolul. E prezența Luminii… Sensul este înțelepciunea:
„Înțelepciunea constă/ în bucuria de a învăța/ dintr-o mie de dureri” (Înțelepciune, p. 72).
Culorile au în gravitația lor o muzică blândă, toamna vine
cu lacrimile îngerului de rouă, tabloul este al rodului: fântâna, mireasma de
struguri copți, haina ruginie din garderoba toamnei, valsul frunzelor: „din
garderoba toamnei/ peste timpurile desfrunzite/ se-aude cânt/ de flaut
fermecat” (p. 79).
Dinamica poetică o poartă în fața lui Dumnezeu, centru,
locul unde se scurge drumul spre Lumină. Întâlnirea este una semnificativă, o
resemnarea a ființei, o așteptare atroce: „M-am întâlnit cu Dumnezeu/ Stătea
pe-o bancă într-o gară/ Iar eu trăgând dintr-o țigară/ Dacă mai vine trenul
meu/ L-am întrebat așa-ntr-o doară…/ El m-a privit zâmbind ilar/ Și-apoi mi-a
arătat în zare/ Căci nici lui nu-i mai apare/ Deci așteptarea-i în zadar/ Și
nici bilet măcar nu are.” (Nici viața Lui
nu e ușoară, p.36).
Stilul din volum este relaxat, de la versul cu ritm și
rimă la versul alb, cu simboluri deschise, sugestive, „încifratul” este
descifrat și clasic, deschis pentru cititor. O muzicalitate discretă animă
versurile. Pecetea este sinceritatea, ideile vechilor credințe vin să trateze
stresul modern. Volumul are ca suport mandale pictate chiar de autoare, astfel
mesajul are partea vizuală acceptată ca efort artistic, totul integrat în mesaj.
Datele despre Mirela Cocheci ne arată o persoană
implicată în viața artistică a Văii Jiului, redactor de reviste culturale,
fiind prezentă în presa culturală de la noi, apreciată în presa culturală, iar
opera cuprinde imnuri, o poezie spirituală, o aplecare spre anotimpuri care
atrag luminile și ovele, sub puterea gândurilor care generează simboluri,
armonii, vibrații, sens în peisajul interior al omului.
Ionel Bota reține
în postfață: „Discursul liric stă sub semnul metamorficului. Adesea, metafora
subtilă indică un efort spiritual laborios, predispoziția creatoare a eului
scriptor este vădită ca o răvășire de-mititizantă a aceleași realități în care
se construiește rit cu rit, piesă cu piesă, experiență cu experiență, marele
mit, al poeziei ca investigație” (p.106). Sau cum se exprimă chiar poeta:
„Mă-nalți și cad, și iar mă-nalț spre mine,/ Lumină și întuneric, rai și iad/
Și când răspunsul pleacă și revine/ Eu mă ridic și în abis iar cad” (Ce-nseamnă infinit?, p. 12).
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr.10/2026

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu