NU-NTREB PE NIMENI – DACĂ-S MARE – MIC
.jpg)
nu-ntreb pe NIMENI – dacă-s Mare – Mic :
în mine-s eu – cu Dumnezeu - și alt – NIMIC !
dac-aș greși – dacă m-aș lăuda
din mine - Conștiința m-ar mustra !
muncesc – că-s Scrib Lui Dumnezeu - și Pace !
iar altceva nu știu SPORI – nici FACE !
mi s-a dat HAR – nu ca să vă întreb
ci SĂ VESTESC ! – VOCE-A LUI DUMNEZEU – pe MUNTELE HOREB !
***
Prof. dr. Adrian Botez
Din vol. Copii legalizate, Ed. Vatra veche, 2021
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI
Acest volum, ce cuprinde poeme din manuscrisele olografe dorcesciene, mai exact din dosarul 18 (1992-2000), a fost realizat în Săptămâna luminată a anului 2022, începând de miercuri, 27.04, până duminică, 01.05. Eugen Dorcescu a interpretat acest interval fast drept „o binecuvântare divină” pentru „cântecul său de lebădă”. Am fost de acord, în măsura în care, în raport cu eternitatea, orice performanță artistică este privită drept miracol într-o existență efemeră, dar cu șanse la o posteritate îndelungată. Conștient de valoarea sa, Eugen Dorcescu a dat mereu o mână de ajutor istoriei literare
și eventualilor săi exegeți, probând o generoasă disponibilitate de a colabora cu cei ce se interesează/ se vor interesa de opera sa. De pildă, și-a datat fiecare manuscris și l-a semnat, astfel încât, în cazul de față, atât selecția de poeme, cât și structurarea propriu-zisă a cărții au beneficiat de rigoarea cronologiei redactate de autor.
Intitulat Aproapele (111 Psalmi și alte poeme), volumul dezvăluie, prin metafora-simbol a aproapelui, plurivalența semantică a acestui adverb substantivizat, care se încarcă de sens pe parcursul discursului, desemnând finalmente nu semenul, ci pe Însuși Dumnezeu, Aproapele Poetului. În contrast, subtitlul este monosemantic.
El relevă sfera tematică a textelor din cuprins, punând accentul pe
specia dominantă, Psalmul, și pe numărul
simbolic al textelor ce se încadrează în acest gen discursiv, definit de comunicarea eului liric cu Divinitatea: 111,
adică de 3 ori cifra omului în picioare, axis mundi, aspirând spre Cel de Sus, Dumnezeul unic și treimic.
Așadar, titlul anunță că acest eveniment editorial se înscrie pe coordonata axială a liricii dorcesciene, propunându-și să oglindească profunda, permanenta și fecunda legătură dintre eul creator și Creatorul absolut.
Noutatea este aceea că Eugen Dorcescu se află, de această dată, în
postura de psalmist. Își croiește un nou drum pe calea aleasă dintru început, și anume cea de slujitor al Cuvântului.
Geneza volumului are o poveste asemănătoare celei a Jurnalului dorcescian, rămas în manuscris
până de curând, când o selecție de texte a fost publicată în cărțile, intens
frecventate și excepțional comentate, ale lui Eugen Dorcescu: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998)
și Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), ambele apărute la Editura Mirton din Timișoara în 2020.
În primul rând, aceste texte poetice de factură religioasă au fost
scrise în perioada de după definitivarea Psalmilor în versuri și înainte de colaborarea Poetului la editarea Bibliei
sau Sfintei Scripturi (București,
2001), versiune diortosită după Septuaginta de Bartolomeu Valeriu Anania, înaltă față
bisericească și mare cărturar român, căruia, de altfel, i se dedică, in memoriam, volumul de acum. Prin urmare, au
fost create în același deceniu în care Eugen Dorcescu
își elabora Jurnalul, această sincronie motivând și câteva note din aparatul critic al
prezentei lucrări.
În al doilea rând, între lectura, urmată de culegerea de manuscrise, și redactarea cărților a fost nevoie de o abilă muncă de lămurire a autorului, foarte rezervat în privința oportunității de a face publice gânduri, trăiri, atitudini, opțiuni existențiale de demult. Eugen Dorcescu era convins că, dacă poemele din manuscrise ar fi meritat atenție, ar fi fost incluse în cărțile sale de până acum. Nu m-a oprit, totuși, să le transcriu și să rețin din ele exemple pentru corpusul cărții mele despre metaforă, la care încă lucrez. Dar refuza publicarea lor, pe motiv că nu au forța și estetica poemelor sale deja publicate. „Sunt psalmi...” a fost enunțul magic. Acesta l-a făcut curios. Mi-a cerut să-i citesc din cele unsprezece fișiere în care introdusesem transcrierea poemelor inedite. Și miercuri seara, texte vechi (unele, de 30 de ani, cele mai noi, de 22 de ani!) au reajuns la psalmist cu vocea mea. Psalmii aveau fluență, muzicalitate, varietate, în lectură interveneau adeseori străpungeri de emoție, vedeam pe chipul Poetului uimire, încordare, tensiunea, tot mai mare, plana copleșitoare asupra camerei noastre de lucru. Simțeam că se naște o carte... Ceea ce s-a și întâmplat.
În oglindă cu Biblicele (ediția I, 2003, Editura Marineasa din Timișoara; ediția a II-a, 2021, Editura Eurostampa din Timișoara), Aproapele are trei părți: cuprinde o secțiune de 111 Psalmi, flancați de un prolog și un epilog; alta, de poeme de factură spirituală, publicate recent; iar secțiunea a treia revine unui discurs omagial semnat de Florin-Corneliu Popovici. Deosebirea constă în atașarea unei biobibliografii a autorului și a unor anexe ilustrative.
Subliniem că, în Aproapele (111 Psalmi și alte poeme), toți Psalmii sunt ai lui Eugen Dorcescu.
Strigătul său către Dumnezeu este rugăciunea cu care se identifică Poetul.
MIRELA-IOANA DORCESCU
DINCOLO DE SEMIOTICA PASIUNILOR
Din Insulele Canare, Rosario Valcárcel ne vorbește despre
pasiuni și adevăruri, suprapuse și dinamice, care se potențează reciproc,
armonizându-se într-un discurs liric exotic, bazat pe interacțiunea eului cu
trei centri semiotici:marea, insula și vulcanul.
Studiile filologice, experiența de catedră, precum și apartenența
autoarei la comunitatea artistică din Canare o obligă la performanță estetică
în exprimarea emoțiilor, convingerilor, a informațiilor care îi compun universul
poetic. Sinele expansiv, tonic, ale cărui simțuri sunt intensificate până la
exultare de ambianța naturală, se confruntă, așadar, cu constrângerile
încadrării într-o tradiție culturală a liricii erotice, predilectă în creația scriitoarei.
Adoptarea unui stil cultivat este salutară pentru un erotism înnobilat de
interferențe nebănuite. Prin estetica și complexitatea discursului său poetic,
Rosario
Valcárcel aspiră spre marea artă, spre filosofia și
axiologia creației. Personalitatea sa tumultuoasă se integrează într-o galerie
de scriitori și pictori, care, de-a lungul veacurilor, l-au slujit pe Eros, dar
în mod artistic, sublimând gesturi, senzații, sentimente în semne și simboluri
culturale durabile.
Curiozitatea și îndrăzneala, neliniștea impulsurilor
pasionale, nostalgia celor deja trăite în arhipelagul „amanților”, teama de
explozii vulcanice, de schimbări radicale și de moarte se infiltrează într-un
peisaj solidar, direct implicat în dezvoltarea lirismului. Poeta îl evocă,
răspunde, constant și original, la limbajul naturii – la valurile grațioase, prăbușite,
ale mării; la convoaiele de corăbii sau la epavele vaselor naufragiate; la
metisajul algelor umede; la plajele năpădite de pescăruși; la stalactitele arse
ale
vulcanului etc., într-un cuvânt, la vibrațiile fantastice
ale insulei. Iată cum transcrie, empatic, fiorii unei naturi vii și foarte
comunicative:
„Insula respiră cu iarba sa timpurie,
șuieră teii și pădurea de pini,
cea mai intimă licoare a mării”
(Potolește vântul
acesta).
De altfel, sensibilitatea poetică este extrem de
pătrunzătoare, de fecundă. Parcă abstras timpului, eul liric imortalizează
„bătaia inimii păsărilor și drumul lor temător” din Todoque (Todoque). Așa cum,
în altă parte, observă aripile unui fluture adormit, care „vibrează de parcă ar
visa că zboară” (Sufletele dansează); sau, „pradă unei stranii
neliniști”, ascultă „murmurul sufletului” ființei iubite „călătorind în
obscuritatea văzduhului” (Potolește vântul
acesta) etc.
Supuse unui foc devastator, ce atinge temperaturi foarte
ridicate – precum cele ale soarelui, ale lavei –, apar în acest tablou
paradisiac, dar vulnerabil, contraste frapante, care sporesc tensiunea lirică.
Finalmente, stihia pirică anulează orice contradicție. Când focul se
dezlănțuie, mistuie materia până la temelii: transformă fizic – și chimic! –
peisajul, zdruncină așezări și conștiințe, înscrie nemilos destine foarte
diverse în ordinea exasperantă a uniformității. Cuprinsă ea însăși într-o
asemenea dinamică,
Rosario Valcárcel rememorează, consemnează, interpretează
succint evenimentele din preajmă, alertată de previzibile sau doar presimțite
primejdii, încercând să salveze în memoria poeziei ceea ce este consonant,
rezonant cu sinele sau cu închipuirea sa. Astfel, anticipează dezastre. Care nu
întârzie să se adeverească. Așa intră în mit Todoque, pitorescul cartier înghițit recent de erupția vulcanului
Cumbre Vieja, din septembrie 2021. Poemul omonim deschide volumul. Ca o piatră
de încercare pentru profeția poetică. Dar și ca un manifest artistic. Despre impermanență.
Și hazard. Despre aneantizarea subită. Solul vulcanic, strămoșii de foc,
biserica din centrul cartierului Todoque, cartier de care te îndrăgostești la
prima vedere, au fost acoperite vertiginos de lavă. A rămas în urmă-i cenușă și
tăcere. În Todoque, ca și în atâtea alte poeme ale nostalgiei și ale durerii,
accentul se pune pe
iluzoria lumină, pe calmul iluzoriu al unui trecut
apropiat (v. și Erau vremurile strălucirii și ale gloriei; Salinetas etc.).
Peisajul insulei este pus sub semnul întrebării de prezența
vulcanului activ. Situat pe muchia dintre azi și un improbabil mâine, subiectul
liric dovedește abilități (în)născute de explorare și introspecție, de
experimentare a sentimentului dureros al provizoratului, de perpetuă relevare de
sine:
„Mă tem de norul acela, care, încărcat de cenuşă,
îmi înnegurează conștiința.
Intru în istoria tandră a insulei mele, în profunzimea
tăcerii, a originii care sfâșie efluvii,
morminte de carne vie. Și mă întreb:
Ce precauții să-mi iau? Cum să-mi protejez casa
de vehemența giulgiului?
Vreau să păstrez inocența fiilor mei,
mirosul de biscuit din bucătărie, ultimele
confidențe.
Sărut pilota de mătase, cu ghirlande,
pe care a țesut-o mama și, neputincioasă, plâng,
în întuneric,
lumina exilului.
Cum să construiești un Cer nou și un Pământ nou?” (Nu suntem în siguranță pe Pământ).
Natura trimite și semnale mnemotehnice. Eul liric coboară
adânc în amintire, amplificând mesajul acesteia până la cosmicizare:
„Eram cea mai fericită dintre fetițe, intrând
și ieșind din teatrul stelelor” (Todoque);
sau:
„De fiecare dată când mă gândesc la tine,
zbor deasupra mării, respir
efluvii fade și umede, inhalez curenți
și abisuri, prăpastia calmă în care locuiesc”
(De fiecare dată
când mă gândesc la tine).
Focalizarea se schimbă frecvent, ca și cum s-ar trece dintr-o
insula în alta, într-un arhipelag al beatitudinii continue, în care spiritele
sunt o prezență diriguitoare („Se dăruiesc unor amanți necunoscuți,
decăzuți,/și, între sonorități de vulcani,/captează dorința nesățioasă a
spiritelor”
– Tous les garçons
et les filles de mon âge). Lumile nu se separă, sufletele care părăsesc
trupurile nu pendulează între aici și dincolo, ci sunt omniprezente într-un univers
referențial atotcuprinzător: „În jurul meu dansează suflete,/plutesc ochi de
morți,/voci de clopoței” (Sufletele
dansează).
Imaginea iubitului se concretizează în ample blocuri semantice,
pline de vitalitate și de senzualitate, furnizând forța estetică optimă pentru
manifestarea plenară a unei diade erotice, în sine și în anvergura
consecințelor sale:
„Tu, atât de departe, redevii vulcan, aprinzi tăciunii,
îmi scoți angoasa din bagaj.
Izbutești să desfaci nodurile suspinului.
Doresc să mă întorc la nămolul apelor tale,
să-mi întind, iar și iar, picioarele, să-mi rotesc
pântecele,
să mă zbengui ca un pescăruș
în acel loc binecuvântat pe care tu te amuzi a-l crea.
Îngăduie-mi să dau deoparte conștiința, să relăstăresc
visul unei vieți nebune, să beau, și să beau,
să toastez pentru aroma pielii tale,
pentru nisipurile mării tale,
pentru tremurul nesațiului.
Lasă-mă să ating, cu ochii închiși,
adâncimile buzelor tale,
să-ți sărut carnea fremătătoare,
să simt fulgerul trupului tău, patima
ce germinează sub răsuflările noastre.
Lasă-mă să exorcizez tristețea lui adio” (De fiecare dată când mă gândesc la tine).
Atracția, ispitele, scenografia dragostei sunt descrise cu
o febrilitate exacerbată de plăcere, dar și de teama pierderii sufletului
pereche, a clipei de iubire, a vieții. Pasiunile sunt ațâțate de zeii ce se
confruntă neostoiți în insula magică a iubirii: Eros și Thanatos (v. și
sublinierea autoarei:
„Eros și Thanatos învăluie clipa”, în O scurtă
întâlnire).
Aspectele nobile ale acestei lirici erotice oferite de Rosario
Valcárcel sunt cosmicizarea dragostei („Își apasă buzele pe mâna lui/ și îl
sărută atât de furios, încât se deschid/
porțile cerului” – Prea
aproape. Lui Miguel Cervantes) și alunecarea în mit („Soarele ne-a
preschimbat/ în cariatide.// Într-o aceeași coloană,/ un singur trup,/ aceleași
sentimente” – Am dat la iveală cel din
urmă secret). Ele înalță discursul poetic „mai presus de pasiuni”.
MIRELA-IOANA DORCESCU
În cartea Vezi omenirea care piere?,* apărută la Editura Rafet în anul 2021, scriitorul Adrian Botez ne provoacă prin această întrebare adresată direct, celor care citesc și sunt interesați de evoluția (sau involuția?) omului, de vremurile de pe urmă. Este o carte cu o anumită dimensiune misionară, poetul punându-se pe poziția celui care vede evenimentele și prezice un final omului ca specie și societății ca organizare a ființelor vii după un model cât de cât coerent. Versurile sunt calibrate ca fiind poezie, eseu, analiză socială, dinamică istorică. Autorul își asumă riscurile acestui demers, abordează tema de pe poziții elevate, trece prin viziunea joasă, mundană, apelează la sonet, vers liber, rubaiyat, limbajul are influențe spirituale evidente etc.
Ideea sfârșitului lumii a fost promovată de literatura ebraică la început. Ulterior, creștinii au dezvoltat tema odată cu degradarea Imperiului Roman și consolidarea creștinismului. S-a format o literatură apocaliptică. Pentru viziunea iudeo-creștină lumea are un început și va avea un sfârșit. Tema este dezvoltată pe larg în tratatele de teologie la capitolul Escatologie, ca un domeniul aparte, bine conturat. Unii au încercat să facă din aceasta o știință, dar s-a mers prea mult. Căderea Templului de la Ierusalim, descompunerea Imperiului Roman au generat o literatură bogată, pentru evrei, căderea Templului însemna sfârșitul lumii… Au fost mereu preocupați de acest eveniment, marii lor profeți au pus accentul pe exil și desființarea sanctuarului. Ieremia (PROFETUL) i-a avertizat mereu pe frații săi în legătură cu sfârșitul iminent, ei invocând mereu prezența templului ca o garanție divină… N-a fost așa… Istoria are limitele ei.
Cartea are mai multe capitole, începe cu o prefață scrisă de autor, apoi se focalizează pe temele propuse: Prolog; Povestea adevărată a existenței – de azi și viitoare – a pământenilor; Eilog. La final avem câteva date bibliografice despre Adrian Botez.
Citim din ampla poveste: „LUME – uitat-n MARELE DILUVIU/ sugrumă ERE – DELETELE DE FLUVIU…/ OAMENI se sinucid cu propria PRIVIRE:/ abia în ALTE LUMI își vin în FIRE…” (p.35).
Sociologii au subliniat mereu că au am pierdut mai multe civilizații care s-au topit în zgura istoriei. Arnold J. Toynbee a scris numeroase studii și cărți legate de subiect, a arătat că am pierdut mai mult de 27 de civilizații, viața nu a dispărut, omul găsind alte căi de a răzbate pe culoarele istoriei.
Adrian Botez o spune în față: a venit sfârșitul, nu va mai fi o altă acoladă în bucla timpului pentru actuala omenire/ civilizație umană în formă concretă în timp și spațiu. Lamentația sa, uneori lucidă, alteori lirică, se bazează pe evenimentele curente, literatură, mistică, filozofie, esoterism, antropozofie, teologie universală, teozofie, numerologie, ocultism etc. Avem, deci, și divinații, toate forțând ideea: „BĂTRÂNA ȘI DEMENTA OMENIRE:/ te șterg – din GÂND – cu-o SINGURĂ PRIVIRE…” (p.38).
Poemele au un sâmbure literar, apoi tema se coagulează în jurului ideii de bază, poetul fiind un truver care mereu alătură cuvinte, metafore, idei empirice, cuvinte de înțelepciune, vorbe uzuale, pentru a se închega poemul. El subliniază conceptele, nucleele spirituale, ideile. Pe unele locuri, se alunecă în arta urâtului, la modă în ultima vreme și necesară pentru perioadele apocaliptice. În alte locuri, autorul face trimiteri la alți autori, la studii, cărți, religii etc. Adrian Botez îl pune pe Iisus în centru istoriei, dar apelează și la elemente ale culturii pentru a-și exprima sentimentele, ideile, viziunea. Tragedia omului se conturează din ruptura apărută între acesta și Creator: „ne naștem LUT – ne mistuim DUHOARE/ ne credem VEȘNICI – dar suntem o BOARE/ invidiem o FLOARE: -i FRUMUSEȚE!/ durăm cât ea – dar nu avem NOBLEȚE” (p.41). În altă parte se subliniază devierea de la scopul divin: „un CEAS trăim – dar numai RĂU întruchipăm:/ ucidem din PLĂCERE – mințim și înșelăm/ pe ANIMELE SFINTE – asasinăm – MÂNCĂM!/ ȘI NU DE FOAME: DOAR ÎN PLĂCERI NOI/ STĂM” (p.59). În alte locuri avem prezentată doctrina despre SATAN, ca parte a cunoașterii, cu riscurile evidente, cele care accentuează căderea.
Sunt și idei tensionate, obișnuite, Dumnezeu, Creatorul, duce omenirea la final împreună cu omul, ori aici avem o deviere. Omul, cunoscând binele și răul, conform păcatului originar, a luat/ ia decizii care duc spre final. Pe de altă parte, o literatură escatologică bogată, care prezice finalul, este un semnal pentru cel care cunoaște binele și rău, pentru a face unele corecții necesare, în sensul evitării acestei catastrofe. Dumnezeu nu are nicio vină pentru că omul, care cunoaște binele și răul, acționează în manieră proprie și eludează legile divine. Cum spunea Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, omul „a fost lăsat în voia minții sale blestemate”, Dumnezeu i-a respectat libertatea și liberul arbitru, nu are niciun amestec în acest proces al degradării societății. Trebuie să respectăm viziunea, indiferent de alte opinii, și asta face parte din procesul catastrofei. Până la urmă, orice rău poate face loc unui bine mai mare decât cel prezent… Este, deci, zidul aparențelor, jocul de-a iluzia…
În căutarea voii divine, în acest proces, Adrian Botez caută sensul mergând înapoi pe firul istoriei, spre mit, legendă, considerând, precum Mircea Eliade, că așa putem înțelege. Ori, în istorie, unii gânditori au căutat Cauza Ultimă, mergând fie spre viitor, prin profunzimea materiei, fie în mintea omului, în conștient sau inconștient, fie privind în Univers etc. Sensurile căutărilor au fost/ sunt multiple… Autorul și-a asumat riscul de a călătorii pe calea cunoașterii apelând la cultură, alături de credințele omului, cizelând, după viziune proprie, ideea. Sfârșitul, văzut de autor, este, după cum notează în Prefață, o operațiune „sanitar cosmico-demiurgică” de înlocuire a sistemului actual cu altul, cu alte cuvinte, o reciclare universală, cu o altă structură, cu alte funcționalități, cu altfel de relație om - Dumnezeu. Martorii sunt munții, pădurea, natura, eroii care au fost, cei care au trăit pe pielea lor povestea adevărată. Avem o poveste spirituală care a determinat realul să alunece în ruină. Din prolog prindem ideea: „…să vină sfârșitul lumii – BUNUL SANITAR:/ MUNȚII – la poale – aibă OASTE – dar și nou/ ZIDAR! (p.11).
În povestea spirituală a lumii luminile s-au stins: „o LUME-n care LUMINILE s-au stins/ în care TRUBADURII s-au aprins…/ convoiul de STRIGOI întârziați/ cutremură CAPACE: ZORII AVORTAȚI…” (p.19).
Sunt și poeme încastrate în blocul textului, bine structurate, limpezi: „dacă MOARTEA vine după mine – cu/ ACTE-N REGULĂ – să mă IA – mă/ supun – CIVILIZAT - și-o URMEZ/ dacă NU – vom aștepta/ AMÂNDOI – pe aceeași/ BANCĂ – UNUL LÂNGĂ/ ALTUL – aproape/ TANDRI – sosind MANDATUL DE ARESTARE ÎN VEȘNICIE” (p. 32).
Cunoașterea modernă oferă surprize, există o tensiune între posibilitățile globalismului prezent și identitatea structurală a omului, dispozitivele electronice afectând ființa: „TRAIUL în SIMBIOZĂ cu un TELEVIZOR/ te-a coborât – FÂRTATE – cam până la/ PROTOZOR!/ vine-un ”SFÂRȘIT”: ACUM să-nceapă! – cu tot/ MORMANUL ELECTRONIC DE ”ȘTIINȚĂ”/ MORMAN de IMBECILE AMĂGIRI ȘI UMBRE – DEJA PLODITE-NTRU NEAGRA NEFIINȚĂ/ și cari – pe noi NE-A ÎNGROPAT – DEFINITIV – ÎN/ OARBĂ NEPUTINȚĂ” (p.66). Această contradicție arată și posibilitățile, de a avea acces la marile opere ale umanității pe care autorul le citează și face numeroase trimiteri, posibilități care nu ar fi fost reale în alte vremuri de cruntă cenzură. Depinde de opțiunea fiecăruia, „mormanul electronic” deschide lumi, depinde unde privești… Oricum, datorită sistemului informatic, lumea nu se va putea eschiva, nu va putea spune: nu am știut, nu am putut să le spun altora despre adevăr… I-au stat la îndemână toate mijloacele pentru a ajunge la capătul pământului… Vremuri și vreme…
Epilogul oferă autorului o anumită relaxare, o detașare de contextul produs de ritualul pierii, rămâne poezia, oamenii trec, truverii se topesc în pasta timpului: „POEVESTEA e din Ceruri: nu are vreun SFÂRȘIT…” (p.110). Finalul este un cântec de leagă pentru omul-copil, pregătit pentru un nou chip frumos: „COPILE NE-PĂMÂNTESC/ TÂȚELE GLIEI HRĂNESC:/ CU SULFINĂ – CU LUMINĂ/ CU DULCEAȚĂ DE ALBINĂ!” (p. 112).
Cartea reflectă starea omului în fața istoriei, posibilitățile în raport cu infinitul universului și cascada timpului, pe acest Pământ trăim simultan în prezent, în trecut, în viitor, lumina leagă lucrurile, ea parcurge căi abrupte până la această planetă agreabilă încă… Între știință și mit sunt numeroase punți, pe unele religia le-a anticipat prin revelație…
Constantin Stancu
*Botez, Adrian, Vezi omenirea care piere?, poezie, 128 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2022. Coperta 1: Apocalipsa a venit!, de Vladimir Manyuhin (Sfârșitul Lumii în imagini); Coperta 2: Semănătorul – Journal de Provence, de Vincent van Gogh (by Floriana Juncan – QMagazin). Carte închinată soției, Elena!
Text apărut în Rev. „Boema”, iunie 2022
Aurelian Sârbu
