Mirela-Ioana Dorcescu: Rosario Valcárcel și pasiunile. „Rosario Valcárcel rememorează, consemnează, interpretează succint evenimentele din preajmă, alertată de previzibile sau doar presimțite primejdii, încercând să salveze în memoria poeziei ceea ce este consonant, rezonant cu sinele sau cu închipuirea sa”

 

DINCOLO DE SEMIOTICA PASIUNILOR

 

Din Insulele Canare, Rosario Valcárcel ne vorbește despre pasiuni și adevăruri, suprapuse și dinamice, care se potențează reciproc, armonizându-se într-un discurs liric exotic, bazat pe interacțiunea eului cu trei centri semiotici:marea, insula și vulcanul.

Studiile filologice, experiența de catedră, precum și apartenența autoarei la comunitatea artistică din Canare o obligă la performanță estetică în exprimarea emoțiilor, convingerilor, a informațiilor care îi compun universul poetic. Sinele expansiv, tonic, ale cărui simțuri sunt intensificate până la exultare de ambianța naturală, se confruntă, așadar, cu constrângerile încadrării într-o tradiție culturală a liricii erotice, predilectă în creația scriitoarei. Adoptarea unui stil cultivat este salutară pentru un erotism înnobilat de interferențe nebănuite. Prin estetica și complexitatea discursului său poetic, Rosario

Valcárcel aspiră spre marea artă, spre filosofia și axiologia creației. Personalitatea sa tumultuoasă se integrează într-o galerie de scriitori și pictori, care, de-a lungul veacurilor, l-au slujit pe Eros, dar în mod artistic, sublimând gesturi, senzații, sentimente în semne și simboluri culturale durabile.

Curiozitatea și îndrăzneala, neliniștea impulsurilor pasionale, nostalgia celor deja trăite în arhipelagul „amanților”, teama de explozii vulcanice, de schimbări radicale și de moarte se infiltrează într-un peisaj solidar, direct implicat în dezvoltarea lirismului. Poeta îl evocă, răspunde, constant și original, la limbajul naturii – la valurile grațioase, prăbușite, ale mării; la convoaiele de corăbii sau la epavele vaselor naufragiate; la metisajul algelor umede; la plajele năpădite de pescăruși; la stalactitele arse ale

vulcanului etc., într-un cuvânt, la vibrațiile fantastice ale insulei. Iată cum transcrie, empatic, fiorii unei naturi vii și foarte comunicative:

„Insula respiră cu iarba sa timpurie,

șuieră teii și pădurea de pini,

cea mai intimă licoare a mării”

(Potolește vântul acesta).

De altfel, sensibilitatea poetică este extrem de pătrunzătoare, de fecundă. Parcă abstras timpului, eul liric imortalizează „bătaia inimii păsărilor și drumul lor temător” din Todoque (Todoque). Așa cum, în altă parte, observă aripile unui fluture adormit, care „vibrează de parcă ar visa că zboară” (Sufletele dansează); sau, „pradă unei stranii neliniști”, ascultă „murmurul sufletului” ființei iubite „călătorind în obscuritatea văzduhului” (Potolește vântul acesta) etc.

Supuse unui foc devastator, ce atinge temperaturi foarte ridicate – precum cele ale soarelui, ale lavei –, apar în acest tablou paradisiac, dar vulnerabil, contraste frapante, care sporesc tensiunea lirică. Finalmente, stihia pirică anulează orice contradicție. Când focul se dezlănțuie, mistuie materia până la temelii: transformă fizic – și chimic! – peisajul, zdruncină așezări și conștiințe, înscrie nemilos destine foarte diverse în ordinea exasperantă a uniformității. Cuprinsă ea însăși într-o asemenea dinamică,

Rosario Valcárcel rememorează, consemnează, interpretează succint evenimentele din preajmă, alertată de previzibile sau doar presimțite primejdii, încercând să salveze în memoria poeziei ceea ce este consonant, rezonant cu sinele sau cu închipuirea sa. Astfel, anticipează dezastre. Care nu întârzie să se adeverească. Așa intră în mit Todoque, pitorescul cartier înghițit recent de erupția vulcanului Cumbre Vieja, din septembrie 2021. Poemul omonim deschide volumul. Ca o piatră de încercare pentru profeția poetică. Dar și ca un manifest artistic. Despre impermanență. Și hazard. Despre aneantizarea subită. Solul vulcanic, strămoșii de foc, biserica din centrul cartierului Todoque, cartier de care te îndrăgostești la prima vedere, au fost acoperite vertiginos de lavă. A rămas în urmă-i cenușă și tăcere. În Todoque, ca și în atâtea alte poeme ale nostalgiei și ale durerii, accentul se pune pe

iluzoria lumină, pe calmul iluzoriu al unui trecut apropiat (v. și Erau vremurile strălucirii și ale gloriei; Salinetas etc.).

Peisajul insulei este pus sub semnul întrebării de prezența vulcanului activ. Situat pe muchia dintre azi și un improbabil mâine, subiectul liric dovedește abilități (în)născute de explorare și introspecție, de experimentare a sentimentului dureros al provizoratului, de perpetuă relevare de sine:

„Mă tem de norul acela, care, încărcat de cenuşă,

îmi înnegurează conștiința.

Intru în istoria tandră a insulei mele, în profunzimea

tăcerii, a originii care sfâșie efluvii,

morminte de carne vie. Și mă întreb:

Ce precauții să-mi iau? Cum să-mi protejez casa

de vehemența giulgiului?

Vreau să păstrez inocența fiilor mei,

mirosul de biscuit din bucătărie, ultimele

confidențe.

Sărut pilota de mătase, cu ghirlande,

pe care a țesut-o mama și, neputincioasă, plâng,

în întuneric,

lumina exilului.

Cum să construiești un Cer nou și un Pământ nou?” (Nu suntem în siguranță pe Pământ).

Natura trimite și semnale mnemotehnice. Eul liric coboară adânc în amintire, amplificând mesajul acesteia până la cosmicizare:

„Eram cea mai fericită dintre fetițe, intrând

și ieșind din teatrul stelelor” (Todoque);

sau:

„De fiecare dată când mă gândesc la tine,

zbor deasupra mării, respir

efluvii fade și umede, inhalez curenți

și abisuri, prăpastia calmă în care locuiesc”

(De fiecare dată când mă gândesc la tine).

Focalizarea se schimbă frecvent, ca și cum s-ar trece dintr-o insula în alta, într-un arhipelag al beatitudinii continue, în care spiritele sunt o prezență diriguitoare („Se dăruiesc unor amanți necunoscuți, decăzuți,/și, între sonorități de vulcani,/captează dorința nesățioasă a spiritelor”

– Tous les garçons et les filles de mon âge). Lumile nu se separă, sufletele care părăsesc trupurile nu pendulează între aici și dincolo, ci sunt omniprezente într-un univers referențial atotcuprinzător: „În jurul meu dansează suflete,/plutesc ochi de morți,/voci de clopoței” (Sufletele dansează).

Imaginea iubitului se concretizează în ample blocuri semantice, pline de vitalitate și de senzualitate, furnizând forța estetică optimă pentru manifestarea plenară a unei diade erotice, în sine și în anvergura consecințelor sale:

„Tu, atât de departe, redevii vulcan, aprinzi tăciunii,

îmi scoți angoasa din bagaj.

Izbutești să desfaci nodurile suspinului.

Doresc să mă întorc la nămolul apelor tale,

să-mi întind, iar și iar, picioarele, să-mi rotesc pântecele,

să mă zbengui ca un pescăruș

în acel loc binecuvântat pe care tu te amuzi a-l crea.

Îngăduie-mi să dau deoparte conștiința, să relăstăresc

visul unei vieți nebune, să beau, și să beau,

să toastez pentru aroma pielii tale,

pentru nisipurile mării tale,

pentru tremurul nesațiului.

Lasă-mă să ating, cu ochii închiși,

adâncimile buzelor tale,

să-ți sărut carnea fremătătoare,

să simt fulgerul trupului tău, patima

ce germinează sub răsuflările noastre.

Lasă-mă să exorcizez tristețea lui adio” (De fiecare dată când mă gândesc la tine).

Atracția, ispitele, scenografia dragostei sunt descrise cu o febrilitate exacerbată de plăcere, dar și de teama pierderii sufletului pereche, a clipei de iubire, a vieții. Pasiunile sunt ațâțate de zeii ce se confruntă neostoiți în insula magică a iubirii: Eros și Thanatos (v. și sublinierea autoarei:

„Eros și Thanatos învăluie clipa”, în O scurtă întâlnire).

Aspectele nobile ale acestei lirici erotice oferite de Rosario Valcárcel sunt cosmicizarea dragostei („Își apasă buzele pe mâna lui/ și îl sărută atât de furios, încât se deschid/

porțile cerului” – Prea aproape. Lui Miguel Cervantes) și alunecarea în mit („Soarele ne-a preschimbat/ în cariatide.// Într-o aceeași coloană,/ un singur trup,/ aceleași sentimente” – Am dat la iveală cel din urmă secret). Ele înalță discursul poetic „mai presus de pasiuni”.

 

MIRELA-IOANA DORCESCU