În cartea Vezi omenirea care piere?,* apărută la Editura Rafet în anul 2021, scriitorul Adrian Botez ne provoacă prin această întrebare adresată direct, celor care citesc și sunt interesați de evoluția (sau involuția?) omului, de vremurile de pe urmă. Este o carte cu o anumită dimensiune misionară, poetul punându-se pe poziția celui care vede evenimentele și prezice un final omului ca specie și societății ca organizare a ființelor vii după un model cât de cât coerent. Versurile sunt calibrate ca fiind poezie, eseu, analiză socială, dinamică istorică. Autorul își asumă riscurile acestui demers, abordează tema de pe poziții elevate, trece prin viziunea joasă, mundană, apelează la sonet, vers liber, rubaiyat, limbajul are influențe spirituale evidente etc.
Ideea sfârșitului lumii a fost promovată de literatura ebraică la început. Ulterior, creștinii au dezvoltat tema odată cu degradarea Imperiului Roman și consolidarea creștinismului. S-a format o literatură apocaliptică. Pentru viziunea iudeo-creștină lumea are un început și va avea un sfârșit. Tema este dezvoltată pe larg în tratatele de teologie la capitolul Escatologie, ca un domeniul aparte, bine conturat. Unii au încercat să facă din aceasta o știință, dar s-a mers prea mult. Căderea Templului de la Ierusalim, descompunerea Imperiului Roman au generat o literatură bogată, pentru evrei, căderea Templului însemna sfârșitul lumii… Au fost mereu preocupați de acest eveniment, marii lor profeți au pus accentul pe exil și desființarea sanctuarului. Ieremia (PROFETUL) i-a avertizat mereu pe frații săi în legătură cu sfârșitul iminent, ei invocând mereu prezența templului ca o garanție divină… N-a fost așa… Istoria are limitele ei.
Cartea are mai multe capitole, începe cu o prefață scrisă de autor, apoi se focalizează pe temele propuse: Prolog; Povestea adevărată a existenței – de azi și viitoare – a pământenilor; Eilog. La final avem câteva date bibliografice despre Adrian Botez.
Citim din ampla poveste: „LUME – uitat-n MARELE DILUVIU/ sugrumă ERE – DELETELE DE FLUVIU…/ OAMENI se sinucid cu propria PRIVIRE:/ abia în ALTE LUMI își vin în FIRE…” (p.35).
Sociologii au subliniat mereu că au am pierdut mai multe civilizații care s-au topit în zgura istoriei. Arnold J. Toynbee a scris numeroase studii și cărți legate de subiect, a arătat că am pierdut mai mult de 27 de civilizații, viața nu a dispărut, omul găsind alte căi de a răzbate pe culoarele istoriei.
Adrian Botez o spune în față: a venit sfârșitul, nu va mai fi o altă acoladă în bucla timpului pentru actuala omenire/ civilizație umană în formă concretă în timp și spațiu. Lamentația sa, uneori lucidă, alteori lirică, se bazează pe evenimentele curente, literatură, mistică, filozofie, esoterism, antropozofie, teologie universală, teozofie, numerologie, ocultism etc. Avem, deci, și divinații, toate forțând ideea: „BĂTRÂNA ȘI DEMENTA OMENIRE:/ te șterg – din GÂND – cu-o SINGURĂ PRIVIRE…” (p.38).
Poemele au un sâmbure literar, apoi tema se coagulează în jurului ideii de bază, poetul fiind un truver care mereu alătură cuvinte, metafore, idei empirice, cuvinte de înțelepciune, vorbe uzuale, pentru a se închega poemul. El subliniază conceptele, nucleele spirituale, ideile. Pe unele locuri, se alunecă în arta urâtului, la modă în ultima vreme și necesară pentru perioadele apocaliptice. În alte locuri, autorul face trimiteri la alți autori, la studii, cărți, religii etc. Adrian Botez îl pune pe Iisus în centru istoriei, dar apelează și la elemente ale culturii pentru a-și exprima sentimentele, ideile, viziunea. Tragedia omului se conturează din ruptura apărută între acesta și Creator: „ne naștem LUT – ne mistuim DUHOARE/ ne credem VEȘNICI – dar suntem o BOARE/ invidiem o FLOARE: -i FRUMUSEȚE!/ durăm cât ea – dar nu avem NOBLEȚE” (p.41). În altă parte se subliniază devierea de la scopul divin: „un CEAS trăim – dar numai RĂU întruchipăm:/ ucidem din PLĂCERE – mințim și înșelăm/ pe ANIMELE SFINTE – asasinăm – MÂNCĂM!/ ȘI NU DE FOAME: DOAR ÎN PLĂCERI NOI/ STĂM” (p.59). În alte locuri avem prezentată doctrina despre SATAN, ca parte a cunoașterii, cu riscurile evidente, cele care accentuează căderea.
Sunt și idei tensionate, obișnuite, Dumnezeu, Creatorul, duce omenirea la final împreună cu omul, ori aici avem o deviere. Omul, cunoscând binele și răul, conform păcatului originar, a luat/ ia decizii care duc spre final. Pe de altă parte, o literatură escatologică bogată, care prezice finalul, este un semnal pentru cel care cunoaște binele și rău, pentru a face unele corecții necesare, în sensul evitării acestei catastrofe. Dumnezeu nu are nicio vină pentru că omul, care cunoaște binele și răul, acționează în manieră proprie și eludează legile divine. Cum spunea Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, omul „a fost lăsat în voia minții sale blestemate”, Dumnezeu i-a respectat libertatea și liberul arbitru, nu are niciun amestec în acest proces al degradării societății. Trebuie să respectăm viziunea, indiferent de alte opinii, și asta face parte din procesul catastrofei. Până la urmă, orice rău poate face loc unui bine mai mare decât cel prezent… Este, deci, zidul aparențelor, jocul de-a iluzia…
În căutarea voii divine, în acest proces, Adrian Botez caută sensul mergând înapoi pe firul istoriei, spre mit, legendă, considerând, precum Mircea Eliade, că așa putem înțelege. Ori, în istorie, unii gânditori au căutat Cauza Ultimă, mergând fie spre viitor, prin profunzimea materiei, fie în mintea omului, în conștient sau inconștient, fie privind în Univers etc. Sensurile căutărilor au fost/ sunt multiple… Autorul și-a asumat riscul de a călătorii pe calea cunoașterii apelând la cultură, alături de credințele omului, cizelând, după viziune proprie, ideea. Sfârșitul, văzut de autor, este, după cum notează în Prefață, o operațiune „sanitar cosmico-demiurgică” de înlocuire a sistemului actual cu altul, cu alte cuvinte, o reciclare universală, cu o altă structură, cu alte funcționalități, cu altfel de relație om - Dumnezeu. Martorii sunt munții, pădurea, natura, eroii care au fost, cei care au trăit pe pielea lor povestea adevărată. Avem o poveste spirituală care a determinat realul să alunece în ruină. Din prolog prindem ideea: „…să vină sfârșitul lumii – BUNUL SANITAR:/ MUNȚII – la poale – aibă OASTE – dar și nou/ ZIDAR! (p.11).
În povestea spirituală a lumii luminile s-au stins: „o LUME-n care LUMINILE s-au stins/ în care TRUBADURII s-au aprins…/ convoiul de STRIGOI întârziați/ cutremură CAPACE: ZORII AVORTAȚI…” (p.19).
Sunt și poeme încastrate în blocul textului, bine structurate, limpezi: „dacă MOARTEA vine după mine – cu/ ACTE-N REGULĂ – să mă IA – mă/ supun – CIVILIZAT - și-o URMEZ/ dacă NU – vom aștepta/ AMÂNDOI – pe aceeași/ BANCĂ – UNUL LÂNGĂ/ ALTUL – aproape/ TANDRI – sosind MANDATUL DE ARESTARE ÎN VEȘNICIE” (p. 32).
Cunoașterea modernă oferă surprize, există o tensiune între posibilitățile globalismului prezent și identitatea structurală a omului, dispozitivele electronice afectând ființa: „TRAIUL în SIMBIOZĂ cu un TELEVIZOR/ te-a coborât – FÂRTATE – cam până la/ PROTOZOR!/ vine-un ”SFÂRȘIT”: ACUM să-nceapă! – cu tot/ MORMANUL ELECTRONIC DE ”ȘTIINȚĂ”/ MORMAN de IMBECILE AMĂGIRI ȘI UMBRE – DEJA PLODITE-NTRU NEAGRA NEFIINȚĂ/ și cari – pe noi NE-A ÎNGROPAT – DEFINITIV – ÎN/ OARBĂ NEPUTINȚĂ” (p.66). Această contradicție arată și posibilitățile, de a avea acces la marile opere ale umanității pe care autorul le citează și face numeroase trimiteri, posibilități care nu ar fi fost reale în alte vremuri de cruntă cenzură. Depinde de opțiunea fiecăruia, „mormanul electronic” deschide lumi, depinde unde privești… Oricum, datorită sistemului informatic, lumea nu se va putea eschiva, nu va putea spune: nu am știut, nu am putut să le spun altora despre adevăr… I-au stat la îndemână toate mijloacele pentru a ajunge la capătul pământului… Vremuri și vreme…
Epilogul oferă autorului o anumită relaxare, o detașare de contextul produs de ritualul pierii, rămâne poezia, oamenii trec, truverii se topesc în pasta timpului: „POEVESTEA e din Ceruri: nu are vreun SFÂRȘIT…” (p.110). Finalul este un cântec de leagă pentru omul-copil, pregătit pentru un nou chip frumos: „COPILE NE-PĂMÂNTESC/ TÂȚELE GLIEI HRĂNESC:/ CU SULFINĂ – CU LUMINĂ/ CU DULCEAȚĂ DE ALBINĂ!” (p. 112).
Cartea reflectă starea omului în fața istoriei, posibilitățile în raport cu infinitul universului și cascada timpului, pe acest Pământ trăim simultan în prezent, în trecut, în viitor, lumina leagă lucrurile, ea parcurge căi abrupte până la această planetă agreabilă încă… Între știință și mit sunt numeroase punți, pe unele religia le-a anticipat prin revelație…
Constantin Stancu
*Botez, Adrian, Vezi omenirea care piere?, poezie, 128 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2022. Coperta 1: Apocalipsa a venit!, de Vladimir Manyuhin (Sfârșitul Lumii în imagini); Coperta 2: Semănătorul – Journal de Provence, de Vincent van Gogh (by Floriana Juncan – QMagazin). Carte închinată soției, Elena!
Text apărut în Rev. „Boema”, iunie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu