DESPRE „DISTRICTUL” HAŢEG
În România au fost şi sunt zone care au un destin aparte, scapă cumva trendu-lui special al istoriei şi se mişcă pe alte coordonate. O astfel de zonă este Ţara Haţegului, aşezată într-un areal de excepţie al patriei, cu tradiţii puternice, cu stabilitate socială, culturală, religioasă, cu oameni speciali, cu o memorie a locului care ţine captivă istoria.
„La instaurarea regimului comunist, după cel de al doilea Război Mondial, Haţegul era un orăşel cu 3500 de locuitori, alcătuit în cea mai mare parte din agricultori, existând un număr important de meseriaşi şi comercianţi, mulţi dintre aceştia având ca ocupaţie secundară agricultura” – aşa scrie Iancu Badiu în cartea sa Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965.[1]
Autorul nu este un cunoscut al scrisului în sensul clasic, dar a avut puterea şi tăria de a cerceta în arhivele[2] puse la dispoziţie de sistemul actual o istorie relativ recentă din cadrul mare al istoriei naţionale, legată de oraşul Haţeg[3], fără a se limita doar la oraş, abordând fenomenul pe o suprafaţă de timp şi spaţiu mai largă.
În mod imperios cartea acoperă viaţa românilor din această parte de ţară cu referire la o perioadă strict determinată, o perioadă în care a dominat sistemul de organizare aşa-zis comunist, cunoscut în tratatele de istorie ca o perioadă incomodă, dar cu rolul istoric bine determinat de înţelegerile dintre marile puteri aşa cum au fost după cel de al doilea Război Mondial.
Stilul cărţii este unul frust, al unei persoane care a dorit să afle mai multe despre Haţeg şi să comunice, în primul rând haţeganilor, apoi celor interesaţi de istoria mai recentă a românilor, evenimente care puteau să treacă neobservate la scara mai largă a istoriei.
Această perioadă analizează trecerea neobişnuită de la capitalism la socialism, partidele şi organizaţiile politice la începutul perioadei, fenomenul alegerilor în noile structuri politice şi de putere în Haţeg, represiunea comunistă ca stare în epocă, studiu cu trimiteri spre activitatea agricolă, timida industrializare în stil socialist, comerţul ca viaţă pe cartelă, tratează, apoi, instituţiile de bază ale comunităţii ca Sfatul Popular şi Poliţia (Miliţia), şcoala între propagandă şi disciplinele şcolare, cultura socialistă, aspectele edilitare ale oraşului, armata între instrucţie şi activităţi administrative, etc.
Capitole mai tensionate sunt dedicate religiei din zona Haţegului, o zonă specială cu denominaţiuni multe: ortodocşi, catolici, reformaţi, baptişti, greco-catolici, penticostali, evrei cu sistemul lor religios special, unic. De asemenea minorităţile naţionale sunt tratate destul de amănunţit, cu evenimente singulare în istoria lumii: emigrarea evreilor în Palestina, devenind statul Israel, sau deportarea comunităţii germane la muncă forţată în fostul URSS, după Războiul Mondial, ori tensiunile în cadrul comunităţii ţiganilor (rromi), sau „munca voluntară”, patriotică, forţată în esenţa ei.
Schimbarea vremurilor a dus la schimbarea destinelor.
Apar lucruri neobişnuite în zonă: lupta anticomuniştilor, mişcarea colaboratorilor Securităţii Statului, alfabetizarea, unirea forţată, sau integrarea Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, distrugerea cărţilor şi arhivelor vechi, confiscarea proprietăţilor, formarea gospodăriilor colective în mod impropriu, viaţa specială pe cartelă, agresivitatea culturii sovietice în viaţa de zi cu zi, lupta pentru spaţiu locativ, migraţia ţăranilor simpli, muncitori, din satele de munte la oraş, respectiv din Lunca Cernii, formându-se o comunitate aparte – „luncanii”, discriminările la care au fost supuşi unii locuitori ai ţinutului, „munca voluntară”, foamete, suferinţă, resemnare, speranţă, naşterea unei noi generaţii, în alte condiţii, raportat la anul de referinţă 1944.
Iancu Badiu a avut răbdarea şi nerăbdarea de a cerceta, de a asculta oameni, de a studia documente, de a pune cap la cap informaţiile din dosarele Securităţii Statului, ale instanţelor judecătoreşti care au funcţionat în Haţeg, a avut inspiraţia de a nu se limita doar la Haţeg, a privit fenomenul Haţeg aşa cum era declanşat în toată Ţara Haţegului pentrucă oraşul nu a putut fi rupt de toată această zona specială a României.
Se poate observa cu deciziile luate la nivelul puterii centrale s-au reflectat în Haţeg cu intensitate şi durere, acum au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru. Această schimbare de politică a marcat destinul multor oameni. Autorul evidenţiază, poate indirect, oamenii, persoane, treptat partidele politice se dizolvă în acidul istoriei, apare noua cultură, cei cu speranţa că vor veni americanii rămân dezamăgiţi, veneau, însă, trimişii de la centru, activiştii, se formau activişti de partid pe plan local, unii au avut puterea de a se adapta şi a aborda viaţa în alt mod.
În orice caz viaţa în Ţara Haţegului a fost dură: partizani anticomunişti rezistă, se formează în jurul nucleelor partidelor istorice forme de rezistenţă în condiţii extreme - „bande subversive” cum le numesc documentele oficiale ale vremii. Este greu de imaginat cum aceste persoane au putut rezista în munţii, cu resurse la limită, fără dotări, fără alimente, doar cu nădejde... Unii au murit, trupurile nu s-au mai găsit, doar amintirea unor membrii mai tineri ai familiilor sau arhivele dau informaţii despre rezistenţa prin speranţă a românilor din Ţara Haţegului.
Iată cum au fost torturaţi: „Ţăranul Bal din regiunea Hunedoara a fost ţinut nopţi întregi atârnat de subţiori, cu o raniţă plină de pietre în spate, cu picioarele la abia două degete de pardoseală ca să nu poată să se sprijine. Şi pentru că se părea că povara a fi cam mică, chinuitorii i se agăţau de spate.”
Dar reprezentanţii noii ordini nu puteau înţelege marea putere a credinţei.
Pagini importante din carte sunt dedicate părintelui Arsenie Boca, adus de episcopul Bălan la mănăstirea Prislop, iar arhivele instituţiilor statului au prins câte ceva din viaţa acestui mare om: putere de stăpânire, puterea de administrare a mănăstirii, atenţia acordată celor aflaţi în nevoie, înţelegerea supranaturală a fenomenelor istoriei, tămăduirile pe care le făcea cu ajutorul puterii divine, etc. Cu toate acestea s-a format o reţea informativă în jurul părintelui, ofiţerii securităţii nu puteau înţelege puterea de atracţie a omului Arsenie Boca şi puterea care făcea vindecări, a fost arestat fără motive reale şi clare, a dus pe umeri suferinţa, a rezistat prin credinţă şi a dus oameni la credinţă, dar cei care l-au condamnat cosemnau despre el că este un „escroc”, oamenii vremii nu puteau înţelege.
În anul 1948 a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, această nouă formă de opresiune a dus la suferinţă, „reîntregirea” era forţată, din motive politice şi de strategie comunistă. Preoţii au rezistat, au organizat forme speciale de rezistenţă, au încurajat membrii bisericii la rezistenţă. Şi faţă de această biserică s-au manifestat „binevoitorii”, cei care vedeau „progresul”, adică informatorii care la rândul lor au fost agresivi prin modul în care activau chiar în imediata apropriere a feţelor bisericeşti.
„Bolşevicii nu au Dumnezeu” susţinea un preot greco-catolic, iar alţi adepţi au fost şireţi şi inteligenţi, au activat altfel, au încercat să reziste, dar vremurile au fost de fier.
Alte denominaţiuni, denumite în actele vremii „secte”, au rezistat prin credinţă, prin unitate, se întâlneau în case particulare, au făcut manifestaţii religioase, cu fanfară sau recitări de poezii, se întâlneau în subsolul caselor, s-au botezat după ritualul penticostal sau baptist, viaţa în background-ul sistemului înainta prin puterea credinţei. În paralel activau şi informatorii, prezenţi peste tot, se forma o pătură distinctă fie din frustrare, fie din interese meschine, unii chiar din convingere, alţii din frondă, unii inconştient controlaţi şi manipulaţi de noua putere.
În destinul cetăţii noile forme de organizare au determinat noi forme de rezistenţă: unii comercianţi şi-au dat foc la averea profesională pentru a nu plăti impozite, alţii şi-au construit utilaje după ce le-au predat la gospodăria colectivă, alţii au fugit temporar din zonă, alţii au ocupat proprietăţile cu forţa, alţii au lucrat în condiţii grele la Fabrica de Marmeladă, unitate de referinţă în oraşul Haţeg, unii s-au organizat în cooperative meşteşugăreşti, unii ascundeau recolta pentru a nu livra cotele impuse de stat, alţii se foloseau de sistem pentru a justifica fuga de acasă de la nevastă şi copii, pentru amantă…
Cartea abordează la început „eliberarea” Haţegului de armata sovietică, un capitol simbol pentru ceea ce urma să se întâmple. Eliberatorii confiscau totul de la haţegani: bunuri, animale, până şi gardurile de la case erau luate, adică „rechiziţionate” (a se citi furate), fără despăgubiri, fără formalităţii serioase. Foamete, suferinţă, dezamăgire, peste toate pâlpâia propaganda despre marele „eliberator”, populaţia era presată într-un mod ciudat, anistoric, vieţi zdrobite, violuri, o civilizaţie specifică micilor oraşe de provincie era topită de aparenţa eliberării.
Deşi în această perioadă s-a încercat alfabetizarea cetăţenilor din Ţara Haţegului pentru a avea acces la cultură, dar prin modul cum a fost organizată, oamenii au refuzat accesul la informaţia scrisă pe motive insignifiante: dureri de cap, lipsa vederii, ocupaţia cu munca. În fapt intelectualii erau obligaţi să îi pună pe noii şcolari bătrâni să citească din broşurile comuniste, din cărţile sovietice. Ori se ştie din istorie că oamenii au învăţat să citească citind treptat din Biblie şi asta a fost un fenomen care a mişcat lucrurile în unele ţări care au avut un mai mare har şi deschidere spre eternitate.
Sunt intelectuali care apar în studiul monografic şi care au avut un rol important în zonă pentru păstrarea unei limite a demnităţii, ca: medici, avocaţi, profesori, comercianţi, meşteşugari, preoţi, militanţi creştini, anonimi, oameni care în economia divină au adus puţină mângâiere unor cetăţeni care au trăi în umilinţă la Haţeg, în patria lor dintre munţi, râuri şi cer.
Au fost şi zvoniştii, cei care au avut bune sau rele intenţii, zvonurile au măcinat inimile oamenilor: vor veni americanii să ne elibereze, Maniu va reveni la putere, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra URSS fiind văzute ploi de stele pe cerul din est, oraşe fiind distruse, maghiarii vor reveni în Ardeal, partizanii vor învinge, etc…
Viaţa a biruit în final, oamenii şi-au păstrat oraşul, şi-au păstrat ţara, a rămas Ţara Haţegului cu amprenta ei intensă într-o lume în mişcare, cei mai mulţi au reuşit prin credinţă, prin muncă, prin cultură, prin copiii pe care i-au crescut, prin rezistenţa lor sublimă la tsunami-ul din istorie, fenomene care vor mai reveni sub alte forme, pentrucă, deja, sunt analfabeţi în România, deja au dispărut întreprinderi, au apărut altele, oamenii ascultă greierii cântând în iarba înaltă de sub munte şi sunt gata să repete istoria dacă nu vor avea capacitatea de a rezista prin „cultura de Haţeg” – unică în Ardeal.
Autorul studiului a făcut numeroase trimiteri la bibliografie, a pus anexe din documentele vremii, fotografii, hărţi, citate[4]… Cartea are în background o viaţă densă, cititorul avizat va înţelege istoria în dimensiunea ei reală, ca stare. De menţionat că în studiu sunt inserate citate aşa cum au fost ele fabricate în acele vremuri, cu expresii uitate, cu greşeli gramaticale evidente, în stilul aşa-zis oficial al instituţiilor statului. Toate reflectă nivelul de cultură şi înţelegere a persoanelor care s-au tolerat, ori s-au urât în Haţeg.
În anul 1945, la 10 Mai, se mai putea reţine din comunicatul primarului către haţegani:
„La orele 10,30 se va oficia un TE DEUM la toate bisericile din localitate la care publicul va lua parte în număr complet.
Elevii tuturor şcolilor se vor aduna în şcolile respective la orele 10, îmbrăcaţi cu toţii care au în costume naţionale româneşti.
La orele 11 se va aduna toată lumea în piaţă, unde va avea loc parada.
La orele 9 seara se vor face manifestaţii publice cu retragerea cu torţe, adunarea fiind în faţa Tribunalului.”
În anul 1953 se nota, referitor la greutăţile din Haţeg: „lipsa unui plan de sistematizare a oraşului, lipsa de canalizare, aşezarea abatorului de vite în mijlocul oraşului, lipsa unei întreprinderi comunale orăşeneşti.” (pagina 281)
În anul 1965 se putea reţine: „în ultimii ani fuseseră construite 5 blocuri cu 80 de apartamente, 75 case noi şi se renovaseră 85 case vechi. În materia aprovizionării populaţiei se construiseră: un magazin alimentar, o librărie, cofetărie, local confecţii, magazin pentru mezeluri şi lactate, magazin de tricotaje, tutungerie, un complex meşteşugăresc pentru deservirea populaţiei, un Combinat de Industrializarea Cărnii.” (pagina 287)
Istoria veche reţinea: „Fiind un ţinut de graniţă, districtului Haţeg i-a revenit un rol important în apărarea Voievodatului Transilvaniei în faţa invaziilor turceşti din secolele XV- XVI, căile urmate de armatele otomane invadatoare: prin pasul Vulcan din Valea Jiului, sau prin Porţile de Fier al Transilvaniei, trecând pe aici. Un rol important al acestui sistem de apărare al Ţării Haţegului îl jucau cnezii români, având reşedinţe fortificate şi care luau parte la războaie cu cete înarmate.” (pagina 2).
Studiul monografic semnat de Iancu Badiu, dincolo de realitate, de resentimente, de amintiri mai plăcute sau nu, demonstrează că istoria îşi are tainele ei ca în acea zi de 24 iunie 1950 când la Mănăstire Prislop au fost foarte mulţi oameni la rugăciune din regiunile Braşov, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Bucureşti, pentrucă grupuri mari de credincioşi erau atrase de Arsenie Boca.
Apoi ne reamintim că Nicolae Iorga afirma despre acest centru al românismului ce s-a format după cucerirea romană a Daciei că aici „s-a hotărât limba ce o vor vorbi românii”…
Constantin Stancu
Septembrie 2012.
[1] Badiu Iancu, Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965, Studiu monografic, Editura „Astra” - Deva, 2012 374 pagini. Cartea a fost lansată în cadrul festivalului „Zilele oraşului Haţeg, 24-26 august 2012” la simpozionul cultural din data de 25 august 2012 în prezenţa primarului oraşului Haţeg Goia Marcel Adrian, a domnului Viorel Demian, viceprimar, persoane care au sprijinit apariţia cărţii.
[2] Fonduri arhivistice: Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Hunedoara; Fond Primăria oraşului Haţeg; Fond Comisariatul de Poliţie Haţeg; Fond Prefectura Judeţului Hunedoara; Fond Chestura de Poliţie Deva; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; Arhiva Ministerului Justiţiei, etc.
[3] Oraşul Haţeg – Prima atestare documentară în „Diploma cavalerilor ioaniţi” - 1247
[4] Autorul mulţumeşte la final, celor care l-au ajutat la apariţia studiului: Goia Marcel, primarul Haţegului; Viorel Demian, viceprimar; Prof. Badea Rodica; Prof. Dragomir Manuela; prof. Stanciu Eugen; prof. Radu Igna; prof. Titus Blaj; sau ing. Moraru Liviu, pentru fotografiile puse la dispoziţie.
Foto: Cărțile lui Badiu Iancu despre Hațeg, o monografie cu detentă
