Constantin Stancu
Nimicitorul harnic şi Iisus
Nimicitorul?
Dumitru
Stăniloae scria în operele sale că singura modalitate prin care putem să-l
cunoaştem pe Dumnezeu este contemplaţia.
Aurel Pantea scrie: „Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii” (p.20).
Tema
este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie,
sociologie… O simte omul simplu, cu atât mai mult artistul. Sunt ultimele bătăi
de aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o
înţelegem acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul
pare a fi personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost
prezent în toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă,
de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Nimicitorul este în noi,
ne şopteşte Aurel Pantea, chiar în carnea noastră şubredă.
Ce
este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!
„La
fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine
mai
încăpătoare, dar apare
un
0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,
nimeni
nu semnează cu el, el e pântecul
ce
poartă cifra de neştiut,
la
naşterea căreia numerele se vor da la o parte,
ca
Marea Roşie
şi
se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,
că
ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat
va
auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul
Contabilului
de Nenumărat” (p.27).
Aurel
Pantea ţine la starea poeziei sale în lipsa energiilor care pleacă la un moment
dat din viaţa poetului, din pricina bolilor, a viciilor de tot felul, a gloriei
care stă cu poemele în dinţi. Cu volumul Nimicitorul,
bine primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Cluj-Napoca:
Editura Limes – Floreşti, 2012, scriitorul mai pune un semn de carte în istoria
literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele
cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu
solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citit, a
spune câte ceva despre misterele
nimicitorului.
În
volumul Negru pe negru realizezi că
starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe
energiile, lumina, materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim.
Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda
teologilor denumită ca via negativa,
apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu,
despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem
afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje, care coagulează
o anumită percepţie.
Volumul
este structurat pe două nivele: NIMCITORUL
ŞI NIMICITORUL/ INTENECANS, fiecare parte are legătură una cu alta şi
cartea în întregul ei se leagă de volumul anterior Negru pe negru, pentrucă o rază le străbate, o rază rătăcită din
gura neagră a poeziei care absoarbe viaţa poetului şi a lumii.
Iată
că stilul poetului este mai profund decât la prima apreciere şi, din acest
punct de vedere, nu scrie o poezie cu elipse negre, tristă şi a descompunerii,
a agoniei (Al. Cistelecan), ci o poezie de concept, iar la o lectură mai atentă
observăm că poetul chiar edifică, carnal, dureros de real, ca într-o boală care
doboară o altă boală, precum lipitorile care sugând sângele bolnavului, îl
vindecă. O lume nouă se construieşte prin căderea în ruină a vechii lumi. Lumea
este în mişcare, sunt biografii ejaculate, se şterge în om o cifră bătrână, inşi
voioşi îşi schimbă feţele între ei, Euridice spală hainele, face copii, limbaje
în mişcare, drumul până la inima omului e lung, lucrează linişti mare la
alcătuirea chipurilor, nimicitorul se uită la inima poetului (e viu, scrie!),
apare Contabilul de Nenumărat, poetul cere un pumnal pentru această
normalitate… Lipsa de energie din lume declanşează alte energii… poetul se
mişcă ducându-şi crucea poemului în spate cu abnegaţia intelectualului avizat…
Când
nimicitorul este inactiv, lumea poate atinge perfecţiunea (p.33), sunt fluvii
însângerate…
În
neputinţă, poetul îl aduce pe Dumnezeu la nivelul omului căzut, un Dumnezeu al
intelectualului care crede că-L poate manipula prin concepte, prin stări, prin
artă. Omul acela bătrân pare a avea aceleaşi vicii, îi plac aceleaşi femei,
chiar înjură, e un ins direct, te scuipă în faţă – „Dumnezeul meu face zi de zi
exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea…” (p.21). Efectul acestei
manipulări cade ca o ghilotină: „… el ştie că nimicul meu/ e sămânţa nimicitorului
care vrea să mă ştie mut”.
Exerciţiul
acesta de acomodare cu Dumnezeu este unul agreat de intelectualul harnic, el se
joacă, dar joaca devine ceva serios, nimicul
din om iese la suprafaţă, evadează din gaura neagră în care a căzut…
Într-un
alt poem, Aurel Pantea reţine: „Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă
spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).
Poemul
de final îl aduce pe artist faţă în faţă cu Iisus Hristos, realitatea este una
absolută, de nebiruit, e revelaţia suficientă care rotunjeşte viziunea:
„Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e
niciodată desăvârşită”(p.44). Poemul a fost citat de critică, e un poem
concluzie din care poetul nu poate evada. În fond, Iisus Hristos a luat asupra
sa păcatele noastre pentru a muri cu ele şi pentru a birui moartea, lumea, pe
Satan. Aici Aurel Pantea se apropie de Eminescu care nu credea că va învăţa să
moară, moartea este o artă care se exersează pe piele proprie, în prezenţa
Nimicitorului.
Partea
a doua volumului preia poeme esenţiale, născute de poemele anterioare,
versiunea este în limba latină sub traducerea inspirată, semnată de Marcela
Ciortea. Exerciţiul în limba latină este unul al esenţelor, ritualul în Biserică
se făcea în limba latină, limba eleganţei, a elitei, ritualul era unul ales,
divin, mundanul nu avea acces, lumea nu putea să atingă limbajul, limbajul ca
un personaj aparte, cum în Biblie înţelepciunea este o persoană (Proverbe 8), e
personificare, pentru a căpăta viaţă. În prezent limba latină a fost nimicită
de capcanele timpului modern, de reformă, de protest, de spălarea făcută de
ritualuri argintate.
Această
mişcare în istorie pare dură, de nebiruit, misterul
se descoperă, împreună cu omul care moare se duce şi nimicitorul cu el, este
biruit… Un altul ia locul celui care a
fost, nimicitorul aşteaptă la colţ… Va rămâne limbajul ultim, timpul nu va mai fi, dar omul lucrează altfel, va
intra în odihnă…
Cu
această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă
fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:
Nu
omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,
nici
creatura politicienilor,
la
mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,
unul
în care au râs nimicirile, omul rest,… (p.32).
Poezia
pulsează între rugăciune şi zicere, uneori este anatemă de lux, semnificaţiile
ei sunt multiple, scapă unei analize de conjunctură, Aurel Pantea îşi aşteaptă
criticul care să-i castreze nimicitorul din texte, cu toate că s-a bucurat de
analize pertinente şi serioase, sunt lucruri care scapă însă criticului
literar, pentru că, aşa cum am afirmat, cunoaşterea prin contemplare poate fi
soluţia, iar prezenţa nimicitorului, ameninţătoare, face să dea energie
poemelor care nu încap în pielea limbajului… Versul curge într-o zicere normală,
de zi cu zi, se simte eforul poetului de a se face înţeles, de a spune, uneori
cuvintele sunt aparent banale (studiat), par a fi exprimate chiar în piaţa
publică, dar misterul persistă menţinut de fluxul liric… Poemele nu au titlu,
ele se încastrează în carnea volumului anonime, doar versurile dau
personalitate fiecăruia, iar cuprinsul dezvăluie identitatea zicerii, luminează
zona întunecată a textului. Face parte din regia scriitorului lucid care se
străduieşte să dea viaţă nimicitorului.
Poetul
simte lumina pe piele proprie, pe strada oraşului.
Parcursul
este unul exact, după o rigoare care sugerează măreţia vieţii, de la omul care
îşi duce groapa cu sine, la unul care îşi vede inima, prin lumini verzui
albăstrui şi se sfârşeşte prin invocarea lui Dumnezeu, dovadă că, pentru
Dumnezeul întrupat, negrul nu este atât de negru şi de nepătruns…
Foto: Aurel Pantea, poetul, o diplomă pentru prozatorul Radu Igna - 80 ani!
