Mirela-Ioana
Borchin și Eugen
Dorcescu în dialog: Arhi-amintirea
(fragment)
Etern, într-o eternă noapte-zi
Timișoara: Ed. Mirton, 2016
M.-I.B.: Arhi-amintirea
vă traversează şi vă brăzdează fiinţa, ca
să intre
în ea lumina. Lumina cunoaşterii de sine, dar şi lumina
cunoaşterii,
în general…
E.D.:
Lumina RECUNOAŞTERII de sine.
M.-I.B.:
Da, a cunoaşterii ca recunoaştere. Purificarea întru
lumină o
faceţi mai întâi prin apă, apoi prin foc şi, în cele din urmă,
prin aer:
zbor. E clar că, pe parcurs, reduceţi, tot mai ferm,
consistenţa
materială a subiectului. Până la acel „tu – gând, eu –
gând”…
E.D.:
Eterul e al cincilea element, cel ce urmează a însoţi treapta
succedentă
din evoluţia omului. Atunci, subconştientul, care este
conştiinţa
transcendentală, se va lumina, va deveni instrument
limpede al
cunoaşterii, al recunoaşterii, atunci nu va mai fi nevoie,
ca în
prezent, să se recurgă la credinţă, la argumente, la teorii, ci
lumina
individuală, impermanentă, se va recunoaşte în lumina
eternă.
Atunci, eul nu doar va crede, ci va şi şti. Al şaselea element
este însuşi
spiritul.
M.-I.B.: Şi
a crede, şi a şti sunt verbe
modale de natură
epistemologică:
a crede pentru incertitudine; a
şti pentru certitudine.
Atunci de
ce spunem noi „a crede în Dumnezeu”? Şi avem crez (unii,
şi crez
poetic), cu sens de „convingere, certitudine”? Cum de s-a
produs
deviaţia asta şi verbul incertitudinii a dezvoltat o familie
lexicală
în sfera certitudinii...?
E.D.:
Fiindcă, în acest stadiu, al dominării elementului pământ,
nu putem
încă şti, trebuie să credem, pe temeiurile unor revelaţii, ale
unei ştiinţe
parţiale, datorate unor iluminaţi, unor oameni ce-şi
depăşesc
contemporanii, unor oameni ce îşi devansează evoluţia
naturală şi
au acces la eter. Adică la elementul ce va domina într-un
viitor
necunoscut. Atunci, majoritatea va şti. Acum ştiu foarte
puţini. De
aici, din nevoia devansării evoluţiei, şcolile de meditaţie,
asceza,
sihăstria etc. Ele conduc la depăşirea stadiului actual şi la
accesarea
celui următor.
M.-I.B.:
Omul care crede în Dumnezeu trăieşte cu convingerea
că
Dumnezeu există şi că el există pentru Dumnezeu. Este o relaţie
care îi dă
siguranţă, în majoritatea cazurilor, mai multă siguranţă
decât
orice ştiinţă.
E.D.:
Crede, dar nu ştie. Atunci, va şti. Nu e vorba de „ştiinţă”,
în sensul
curent. Ci de „realizarea” inseparabilităţii dintre spiritul
definit şi
cel nedefinit, veşnic. „Acum”, zice Apostolul Pavel,
„cunoaştem
în oglindă, ca în ghicitură. Atunci vom cunoaşte faţă
către faţă”.
E vorba de cunoaşterea superioară, de arhi-cunoaştere, de
cunoaşterea
metafizică. De o uriaşă, supra-cosmică, recunoaştere:
fiinţa se
recunoaşte în Fiinţă. Toată Biblia vorbeşte,
în fond, despre
această
separare a fiinţei de Fiinţă şi despre nădejdea, şi anticiparea,
prin
credinţă, a reîntoarcerii, a reîntregirii – „realizarea” de sine a
fiinţei,
în clipa întâlnirii cu Fiinţa.
M.-I.B.: O
construcţie idealistă…
E.D.: Nu
există nicio diferenţă între spirit şi materie, între
idealism şi
materialism, între idealist şi materialist. Şi unul, şi
celălalt,
deocamdată, cred în ceva.
M.-I.B.:
Din punct de vedere ştiinţific, se delimitează clar
sistemele
filosofice materialiste de cele idealiste…
E.D.:
Spiritul, în clipa primului său act, a primei acţiuni,
generează
fenomenele. Şi apoi, îi trebuie nenumărate vieţi spre a se
elibera de
ele, de pletora lor…
M.-I.B.:
De parcă ficţiunea ar fi condiţionată de vreo cantitate de
materie…
E.D.:
Exact. În perimetrul restrâns al unei meditaţii oarecare,
pare a fi
o diferenţă, şi chiar este. Dar, fundamental, originar, nu. De
aceea,
fenomenele sunt iluzorii. Poate nu în sens absolut, ci relativ,
dacă se
face abstracţie de originea lor. După momentul originar,
materia
s-a desprins de spirit. Să ne amintim cum le-a creat
Dumnezeu,
Spiritul absolut. Din nimic. Substanţa lor intimă e acest
„nimic”,
de fapt, vacuitatea, care e totul. Dacă ne gândim bine, deci,
pe direcţia
acelei esenţiale sinonimii a contrariilor, sau a acelei
anulări a
oricărei dualităţi, nu e diferenţă între creştinism şi
buddhism
sau hinduism. De vreme ce Dumnezeu – adică Spiritul
(„Duh e
Dumnezeu”, ne învaţă Biblia) – a
creat tot ce se vede, se
simte, se
aude etc. din nimic, doar prin actul rostirii, înseamnă că
vacuitatea
stă la temelia lor. Tocmai ce spune gândirea metafizică
orientală…
Dar eu nu sunt filosof, eu sunt poet. Toate acestea sunt,
la mine,
simboluri artistice. Nu sunt nici măcar un om religios. Sunt
un om
spiritual. Care nu poate, artist fiind, şi nici nu vrea, să nu se
bucure de
senzorialitate, de senzualitate, de cunoaşterea sensibilă.
Într-un
orizont metafizic, mistic, vegheat de El. Aceasta e
cosmogonia;
şi cosmografia mea. O fascinantă lume iluzorie a
fenomenelor,
prin al cărei limbaj aspir spre lumina increată. De pe
platforma
acestei tragice beatitudini, vorbesc despre ce văd, ce aud,
ce simt,
ce gândesc, ce doresc.
M.-I.B.:
Un mare creator se recomandă printr-o creaţie a sa.
Consideraţi
că arhi-amintirea, cu tot ceea ce înseamnă ea, vă
reprezintă
ca Poet?
E.D.:
Această poezie a atras atenţia de la început şi a tot pătruns
în conştiinţa
şi în subconştientul cititorilor. Toţi oamenii au un
anumit fel
de amintiri abisale. Dacă ţin minte bine, la început tu nu
ai fost
foarte entuziasmată de ea, dar, treptat, te-ai tot apropiat, până
la stadiul
de acum.
M.-I.B.
Cum nu am fost entuziasmată?!... Am considerat-o artă
poetică.
Coagula toate poeziile Dumneavoastră cu spiritul ei…
E.D.: Ai
fost, dar parcă nu o situai neapărat între cele de frunte.
M.-I.B.:
Atâta doar că Poemul 2645 mi s-a părut şi mai plin de
forţă, cu
mai mare amplitudine. Acolo e zborul. Desprinderea de
pământ. Şi
perspectiva Nirvanei. Dematerializarea e dusă la limită,
până la
jubilaţie.
E.D.: Da,
ai observat foarte exact.
45 Nirvana, 26
Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde.
Sursa: Eugen Dorcescu
