OROLOGII DE DUMINICĂ
Pentru George Holobâcă poezia
este un timp aşteptat, o sărbătoare în care se regăseşte cu cele curate şi
înalte, când redobândeşte bucuria de a pătrunde în intimitatea versului şi
pentru o dulce evadare în cultură şi marele sclipiri ale clipei. Poezia sună la
oră exactă în sufletul poetului, este prezenţa odihnei în poem.
Cu volumul de versuri Orologii de
duminică apărut la Editura Călăuza
v.b., Deva- 2008 el testează limitele poeziei sale abordând cu mult curaj
teme personale dar şi teme generoase. Volumul are o variantă în limba franceză
cu titlul „horologes de dimanches” permiţând o interesantă
deschidere spre marele bulevard cultural al Europei.
George Holobâcă încifrează gândurile sale poetice în formule personale
calde şi pătrunzătoare: apa visează,
umbrele şi flăcările sunt alături, cocorii sparg monotonia melancoliei şi
pun sigiliu pe mesaj, timpul este spart,
poezia profundă este motivul ieşirii din peisajul cotidian pentru a descoperi silabele genezei şi oglinzile de rouă.
Călătoriile poetice ale autorului sunt virtuale, starea este una de respect
pentru versul care îţi sare în faţă precum lupul bătrân şi pentru cultura
serioasă, un gest de regăsire a spaţiului etern în care credinţa oferă
certitudini , iar macii din grâu culoarea spirituală a poeziei durabile.
Pentru Holobâcă, în mod cert, cunoaşterea are ceva care dă mister şi
siguranţă, atingerea ideii îl marchează şi poezia ţâşneşte în cuvinte alese cu
atenţie, chiar cu teamă, cu sfială şi bucurie, descoperirea tărâmului interzis:
„mă străduiesc să fiu ecoul/cireşilor ce
înfloresc cu florile-n pământ/dar şi călător pe apa/ce se varsă în cer/” –
ivirea luminii este câştigul său” (Cunoaştere).
Motivul cocorului care săgetează
cerul spre alte patrii este unul copleşitor, dorul călătoriei cu vehiculul
numit poem este o experienţă spre absolut: „ vine de nicăieri/şi n-ajunge la capăt/precum în zero/încap toate
numerele/şi rămâne totdeauna loc pentru altele// numai Dumnezeu învinge/zările
fără margini/” (Ochi de cocor).
Pentru siguranţa versului său poetul apelează la valorile clasice,
verificate, ale poeziei române din orice vreme: Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.
Dar insistă şi pe valorile creştine luminoase, venind cumva dinspre cultura
franceză încercată prin operele lansate în acel spaţiu literar. Sunt motivele
sale creatoare pe care îşi bazează scrisul, un scris ce continuă temele vechi
şi noi ale poeziei.
Creaţia este motivul preluat de la poetul Lucian Blaga, creaţie care se
scurge spre relaţia dintre două fiinţe: „când
a modelat lutul/lui Dumnezeu/i-au curs/printre degete stelele/” , iar de la
Arghezi motivul zeilor iviţi din mucegaiuri şi noroi.
În poezia întitulată simplu patru
se dezvăluie deschiderea conştiinţei poetice a scribului spre cele eterne, spre
siguranţa salvării, e cineva care veghează pentru ca lumea să nu o ia razna,
pentru ca făuritorii de miracole să rămână în echilibru pe un atom, brusc anul
are treisprezece luni, săptămâna opt zile, ziua douăzeci şi cinci de ore, dar
exista şansa pentru ca poetul să fie contemporanul aceleiaşi secunde … Este
aici prezentă partea spirituală a lumii, cea în care limitele sunt elastice şi
în care Iisus desparte certitudinea de incertitudine. E modul de închinare a
poetului, prin vers.
În zbuciumul cotidian imaginea mamei este una a curăţiei: „Ană Floare Ană Floare/ mamă cu zăpadă pe
rochie” (macii din grâu).
În pasta poemului scris de George Holobâcă se află idei care vibrează şi
care fac poezia să aibă silabe de fosfor:” străzile
vibrează/cum corzile de chitară/ „ „în aerul umed îngerul rugineşte/tot
aşteptând orologiul duminicii/” „poemul e-n genunchi/roşi până la os/pe
piatră/în trupul urzit/din rugăciune/” „fetele aruncă oglinzi/pe câmpii/” .
În acest joc poetic, însă, poemul pare scurtat brusc precum ramura de pom,
pentru a rodi, versul este reţinut, fără să lase efectele să curgă până la
capăt, ceva îl împiedică pe poet să ducă suferinţa cuvintelor la final, e
tehnica misterului, dar şi aerul personal al poeziei, doar iniţiaţi ajung să
prindă frăgezimea scrierii. Uneori versurile curg fără a atinge esenţa, autorul
acceptând starea poetică în stil propriu, cu grija de a nu sparge coaja ideii.
Totuşi scriitorul acceptă sacrificiul, este unul interior, de zbatere: „dacă ai fi pasăre/ai plăti cu cântecul
tău/vămile/”.
Revolta împotriva dezechilibrelor sociale este una angajată, poeţii
ceauşişti s-au călfănit, au uitat de tronul proletar, au palate, au pus botul
la trai de nababi, dar sunt deja pe pluta meduzei, alunecând în ape fără timp
şi ecou. Brutal este şi poemul punk –
poeme, cumva ieşind din tiparul poeziei, este aici şi un exerciţiu el
experienţelor de azi în care poezia este călcată în picioare, pentru efectul
experienţei pe o boabă de muştar …
„ Doamne,/nu răsturna/ordinea
lucrurilor/primeşte şi toamna aceasta/ofranda livezilor/” . Peste toate
este necesară intrarea în normalitate, în rod şi frumos, ca şansă oferită
fiecăruia.
Autorul este membru al Uniunii
Scriitorilor din România, locuiește la Cluj-Napoca, a mai scris: Armura
de lut, Via caprelor, Purgatoriul cocorilor, Gloria zăpezii , iar volumul
actual este dedicat copiilor săi elis şi
iulian, ca gest suprem de cântec de duminică pentru cei care vin după noi,
pentru că „ polenul din matricea
lacrimii/fecundează istoria/”.
Chiar dacă poezia curge simplu, fără semne prea multe, cuvintele au litere
mici la început de vers, e semnul că ceva continuă dintre poet spre lume şi mai
departe, iată „ în pieţele publice/sfinţii coborâţi din icoane/împart orăşenilor/pâine
şi zale/”.
Constantin Stancu
