DE LA POEZIA NAIVĂ LA
POEZIA
MODERNIST-ERMETICĂ
Nu cu multă
vreme în urmă, cineva afirma cu seriozitate, responsabilă cred, că, la noi,
raportat la numărul de locuitori, se scrie şi se publică mult prea puţină
literatură beletristică. Mai ales poezie! I-auzi!, mi-am zis convins fiind că a
tresărit până şi scutul de la Deveselu depistând o asemenea năstruşnicie…
Adică, da, cineva, lovit brusc şi ferm de o atare iresponsabilitate, dublată
de-o sămânţă amnezică, poate avea şansa şi posibilitatea reală a integrării într-un
afront deosebit de grav adus autorilor, fără a mai ţine seama şi de valoarea
creaţiei acestora. Pentru că, desigur şi firesc, o parte dintre ei sunt chiar valoroşi,
contrar multor aşteptări, ba aş zice, cu un pic de maliţiozitate , chiar surprinzător...
Însă, dimpotrivă,
a nu conştientiza că, zi de zi şi oră de oră, se deversează uriaşe cantităţi de
producţii literar-lirice spre ochii, mintea şi sufletul cititorului român,
înseamnă că destinatarul n-are ochi să le
vadă, minte să le priceapă şi suflet să şi le apropie. Motivele sunt
multiple, şi ar fi total greşit să nu invocăm aici însăşi… democraţia ajustată
„patriotic” şi solidar de către sfânta şi, poate, mult prea generoasa libertate lirico-postdecembristă… Astfel,
cu voioşie, forţă de muncă şi ici-colo talent, suficient de mulţi autori şi-au
amintit brusc, dar cu ajutorul lu’ herr
Google!, de Horaţiu, care se
adresează robului său Davus cu celebra
formulă: „Age, libertate decembri… utere,
şi aşa a început uriaşa producţie beletristică. Adevăr care a şi fost executat
pe loc de inspiraţia de-a dreptul debordantă şi nu mai puţin fabulo0asă a unor
poeţi, mă rog, ceva mai… poetaştri!, dând apă la… nu: declanşând
averse de tsunami-apă la moara acestui
gen de autori.
Dar aceasta fiind
o cu totul altă poveste.
Şi nu pot
trece mai departe fără a „mă ajuta” cu un citat fix pe… problemă: „Fane, «fostul copil al străzii», devine
Etienne, «copil al cetăţii», revoluţionar (cu carnet) al poeziei, postmodern,
autenticist, oho!, tremiist (…). Ce
dacă-i gângav şi diftongul ie îi
rămâne străin? Exact: personajul se aliniază şi se integrează perfect în
contextul nostru, pentru că el este cel „care
confundă troheii cu traheii”(…). (Magda Ursache: Noi vrem cuvânt!, sau alte
feluri de cenzură, Editura Eikon, 2015, p. 244).
Dixit!
Paradoxul(?)
este că, de fapt, cu cât se scrie mai mult, cu atât se citeşte mai puţin. Întrebarea
care se naşte rapid este: se scrie prea mult şi fără valoare, sau, tocmai din
această cauză, se citeşte prea puţin? Este foarte adevărat, să o recunoaştem,
că, în general după 1989 numărul celor care mai simt chemare către lectură a
scăzut şi scade direct proporţional cu trecerea timpului, ca să nu spun că
scade vertiginos. Realitatea este că, doritorul de informaţii de orice fel, inclusiv
literar-poetice, găseşte tot ce-l interesează, pe Google – la un clic distanţă, cum se spune cu optimism
infantil, însă aproape exacerbat – în timp ce producătorul de literatură are la
îndemână cea mai primitoare şi cu cel mai uriaş tiraj, „revista” Facebook în ediţie cotidiană şi tiraj
nelimitat. În „paginile” sale se dezlănţuie o producţie literară în cantităţi
aproape greu de imaginat, în special dacă vorbim despre poezie.
Cu proza e
ceva mai greu...
Din fericire?
Din nefericire?
Partea cea mai
interesantă din acest spectacol nu o dată trist, este că Facebook-ul nu comentează, nu are limitare de spaţiu tipografic, nu
cenzurează şi este mai binefăcător/primitor pentru poeţime decât orice altă „ieşire în lume” cu produse lirice sub
formă de literă tipărită. În plus, nu are nici măcar o… „Poşta redacţiei”!
Oarecum,
într-un spaţiu mai… restrâns, sau, adesea, cu mai multă discernere – mă refer
aici la autorii cât de cât mai responsabili aflaţi faţă în faţă cu actul de
creaţie –, altfel stau lucrurile când este vorba despre litera tipărită.
Oarecum, spuneam, fiindcă miile de edituri naţionale produc zi de zi tone
de maculatură cu pretenţie de creaţie
literară. Nimeni nu mai cenzurează nimic: cenzura nu mai există – uraaa! – iar
autocenzura e blocată de înalta şi aroganta cunoaştere de sine, de fapt, a
harului şi a minunii de a fi… poet.
Concret: nu o dată am auzit sintagma ameninţătoare, ca o culme a infatuării şi
a prostiei supreme: „Eu sunt poet român!”,
calitate care se dovedeşte prin fapta scrisului, a valorii creaţiei, dacă
aceasta există, iar dacă nu… Expresivul şi liniştitorul dicton lansat de
Descartes la apa memoriei universale cogito
ergo sum a fost repede „înfiat” şi obligat să sune cogito ergo… scriptio. Astfel, pe terenul proaspăt defrişat de
mangrovele subculturii, sau cât de cât defrişat, a încolţit şi s-au dezvoltat
rapid germenii poeziei naive evoluând spectaculos prin unele locuri şi zone
geografice spre poezia postmodernă, modernistă şi chiar ultramodernistă, hălăduind
viguros-alambicat sub acoperişul hangarului pe care scria, primejdios pentru
cititori, dar salvator pentru creatori: poezie
ermetico-filozofică. Unii cititori mai cu sânge de strămoşi în vene şi
chiar comentatori zămisliţi din plămădeala postdecembristă, şi-au vârât
tentaculele degustătoare în noile produse lirice, au dat de unele poeme-ghiveci
cam în formă primar-naivă şi, aplicând verdicte mai mult aiuristice decât
corecte, mai cu voie, mai fără voie, mai cuminţi sau mai recalcitranţi, au
etichetat creaţiile ca fiind o etapă intermediară între naivitate şi ermetism
încifrat, conchizând că, din atare creaţie, adesea, autorii înşişi nu mai
pricepeau mare lucru… Dar era creaţie lirică? Era! Vers clasic? Nuuu,
Doamne-fereşte! Vers alb, modern, fără cine ştie ce încorsetări gramaticale şi
fără cine ştie ce nivel de cultură generală, cea poetică fiind o chestie numindu-se
conspirativ talent/inspiraţie… În acest fel, saltul de la poezia naivă, care nu
e cea oral-populară, să ne înţelegem! (multe dintre textele folclorului actual
fiind o altă castrofă…), ci una încuscrită cu însăilările prosteşti la
aşa-zisa, dar pretinsa poezie filozofică, nu ne mai apare atât de spectaculos
când reducem referirea la „producătorii” nu la creatorii de poezie adevărată. Vreo
câţiva comentatori au cutezat să fie categorici spunând/scriind: „Din moment ce există pictură naivă, de ce
n-ar exista şi poezie naivă? Sigur, întrebarea este doar în parte retorică,
dar suntem nevoiţi să ţinem seama că, în vreme ce „pictura naivă” s-a instalat
de-a lungul timpului într-un fotoliu important din zona artei, poezia naivă a
fost şi rămâne, cel puţin deocamdată, o (de)cădere grav-compromiţătoare în
interiorul creaţiei lirice autohtone, cel puţin. Din nefericire. Pentru că, în
realitate, de cele mai multe ori, poezia naivă nu respectă, totuşi, nişte
canoane, altfel normal de rigide, ci le încalcă şi le terfeleşte cu o
dexteritate de-a dreptul fermecătoare, dacă n-ar fi neraţională din partea mulţimii
fabricanţilor de… poezie.
Dumitru
Hurubă
Sursa: Dumitru Hurubă
