Când telefoanele sună în gol…
Cu volumul de versuri La prohodul bradului[1], Adrian Botez pare
să nu-i mai pese de mode, doctrine, generaţii literare, stiluri. El se afundă
în magma poemelor sale, sunt locuri tari de cuvinte din pământ, sunt patrii în
care se poate locui. Hărmălaia din lume este departe, poemul pulsează pentrucă
în poezie el cheamă şi leagă mituri, credinţe, povestiri vechi, simboluri
veşnice, dureri în care lucrează lumina, saltul mortal al bradului în hăul din
munte.
Se adună în acest volum poeme
moderne, clasice, poezia populară care ţâşneşte din nai, undeva în muntele
miracolelor, bocete, revelaţii care nu s-au mai spus, erori necesare care
schimbă sensurile, rugăciunea.
Peste toate planează Iisus, el
acoperă punctele cardinale, geografiile de ocazie, acoperă neruşinarea unei
lumi în cădere.
Adrian Botez se luptă pentru
fiecare poem, îl scrie uşor ca literat, îl edifică tot mai greu ca om, se
sperie de ceea ce scrie, apoi îşi revine şi reinventează lumea.
Până la urmă bradul ar putea fi
chiar poetul, ar putea fi anonimul care s-a retras în cuvinte, cel care
locuieşte în lacrima lumii. Poetul ţine aproape de tradiţiile româneşti, de
marile teme ale ţăranului român din vremuri bune.
Cartea reflectă neliniştea
poetului în faţa revelaţiei, este structurată pe mai multe paliere, e complex
modelată:
I.
LA PROHODUL BRADULUI
II.
VIAŢA ŞI MATRIOŞA
III.
SILABE-N SUBLIM
IV.
MLAŞTINA
V.
PRIMĂVARA RATAŢILOR
Teme aparent disparate, legate
de vântul din munte care leagănă poemele din fiecare parte, le uneşte prin
mişcare şi disciplinare. Cultura vastă a poetului îi permite o astfel de
structură, toate se adună, nu se risipesc.
Volumul este dedicat soţiei,
legăturii veşnice. Primul poem este dedicat mamei, legăturii cu cerul. Legături
pe orizontală şi legături pe verticală.
Valul neliniştii se
materializează literar cu multă pasiune: nori vor ieşi din piatră, rădăcini de
ape, ninge lumina întunericului, laptele negru al privirii, poteca de stele,
năvălesc florile în cântec…
Primul poem defineşte poziţia
poetului în pântecul sonor al vremii:
pustiu
– cu ochii înceţoşaţi de lacrimi
privesc
la bradul înălţat din munte
cui
îi vei îndemna plecata frunte
să
se împlânte – iar – în ceruri?
…..
vin
vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce
n-avem
urmaşi împătimiţi de jaruri:
cui
noi –sub glie-un ev întreg se duce
…amurg
grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:
rămâne
însă – veghetor în munte
atât
de singur – bradul cel din frunte…!
Singurătatea bradului e
singurătatea celui care stă de veghe.
Argumentele poeziei lui Adrian
Botez sunt vădit creştine şi luminoase.
Poemele sale se fixează pe
lucruri certe: nunta, prohodul, taina, bradul, doina, munţii, rugăciunea,
anotimpul cel veşnic, lumina, noaptea ca stare, călăreţi prin istorie, doina,
cântecul cucului, frunza în cădere, crama cerului, colind cu flori negre, Ţara
Ana, balada tristeţilor, paradisul, causa
causorum, legământul, Dumnezeu ca prezenţă, energie necreată…
Sunt poeme care rămân, matrice
pentru ceea ce este poezia, argument împotriva bâlbâielilor din literatura pe
autostradă:
Oamenii
vin când îi cheamă Dumnezeu – nu
când
se cheamă unii pe alţii
e
prea mare gălăgie inutilă în lume
de
parcă toate maimuţele şi-au aflat o
religie
astupaţi
găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –
ca
să se audă Glasul lui – singurul
utilizabil
şi garantat câştigător (Glasuri inutile).
Prezenţa lui Dumnezeu este atât
de copleşitoare pentru poet încât lumea se recompune după vechi legăminte, dar
totul este puternic ancorat în eternitate: „munţii – avocaţii lui Dumnezeu//
când îi văd – de departe – încep să simt în nări explozia/cerului” (Munţii –
avocaţii lui Dumnezeu).
Cititorul simte tot mai mult
tristeţea poetului, Creatorul nu mai are legături cu propria creaţie, e un hău
în lume, bradul stă să cadă în golul acela nedefinit…
Titlurile poeziilor sunt
semnificative, titlurile ciclurilor subliniază temele, e un joc în lume în care
lumile se ascund unele în altele, mlaştina din suflete e o realitate zilnică, a
venit vremea celor căzuţi, rataţii, păcătoşii (în limba ebraică veche, limba
Vechiului Testament, păcat era tradus prin ratarea
ţintei). Judecata…
Ultimul poem pune accentul pe un
nou legământ între om şi Dumnezeu, unul necesar, unul care se impune, este în
logica celui care speră:
„Hristoase-al unirii –
Hristoase-al iubirii/ nu pot să trădez lucrarea de îngeri/ nu vreau a te face
din nou ca să sângeri// în inimă-împiedic prigoana-amintirii/ … seninul din
ceruri îl chem pe pământ:/ cu toate voi face un nou legământ!”(Noul legământ
necesar).
Balada călăreţilor singuratici marchează planul luptei continue în
istorie pe care bărbaţii patriei au dus-o cu vrăşmaşul, o luptă fără pauze, una
dârză, luptătorii rezistă până la oase, dincolo de carne, rezistă: „le
putrezeau picioarele-n cizme - şi ei/ călăreau// au ajuns să fie schelete de
oameni – călărind pe schelete de cai – şi ei // tot călăreau”.
Până şi Moartea a ajuns să
călărească pe lângă aceşti bărbaţi şi nu i-a recunoscut…
În poemul dedicat lui Gheorghe
Zamfir la 31 decembrie 2012, Ţara Ana,
autorul cântă cu tristeţe istoria românilor, cea sacrificată dă nume zidirii, o
zidire afectată de vrăjmaşii lumii: „i-au smuls carpaţii şi-au târât-o/ sleită
în amurg de babiloane/ nevertebrată sclavă şi-au dorit-o/ s-aplaude tonţii iadul din betoane”.
Poemele şi-au pierdut grafia
obişnuită, punctele, virgulele, semnele obişnuite au ars, ele nu au limite, sunt
oprite din curgere de tristeţe, de speranţă, de credinţă…
Adrian Botez este un poet atipic
pentru acest moment al istoriei literare, dar este exponenţial pentru literatura
română eternă, cultura sa, dragostea pentru ceea ce este românesc, deschiderea
spre marile teme care frământă omenirea, pasiunea pentru frumos şi adevăr
legate, toate contribuie la ceea ce poate fi un poet: glasul care repetă
Glasul…
El dă sfat poetului de astăzi: „publică-te
– expune-te – arată-te/ cât mai puţin/ din ce în ce mai puţin – dacă vrei să
contezi ca/ Poet…”
Oamenilor trebuie să le fie dor
de Poet, nu să-l hulească, Poetul are ceva de aur în priviri, ceva veşnic în
zicere, el vede, e văzătorul în
vremuri tulburi, la schimbarea de generaţiilor…
La telefon este poemul care dă contur temelor omului contemporan,
mereu căută, sună la telefonul său pe cineva, nimeni nu-i răspunde, toţi sunt
plecaţi de acasă, lipsesc din istorie, pe planetă toate telefoanele sună în
gol, sunt formate toate numerele de telefon posibile, poetul formează ultimul
număr de telefon, se caută pe sine, cu teamă, e o tăcere plină de semnificaţii,
ultima chemare e cea mai grea, ore pustii, îngropate sunt ore pustii… Un poem
ca un semn pentru cei care vin… Din această cauză este nevoie, imperioasă
nevoie, de un nou legământ al omului cu cerul… Relaţiile dintre oameni sunt
rupte, s-a frânt linia albastră dintre inimi…
Unele poeme au ceva definitiv:
„esenţa întunericului este/ lumina: când// le-a poruncit Dumnezeu să iasă din/
fructul întunericului – sâmburii erau// constelaţii şi/ suflete arzânde –
vâlvătăi exasperate de/ crezuri”.
Pentru Adrian Botez au fost
odată poeţii-soldaţi-de cetate apărători şi-i vine să plângă de ciudă… Dar
Dumnezeu e prezent cu umili fluturi pe
umeri…
Unele poeme sunt arborescente,
discursul curge, sufletul artistului ţipă în lume, cuvintele scapă de sub
control, probabil sunt stări importante pentru omul-scrib, există tristeţe,
durere, revoltă, boală… Adrian Botez nu pare preocupat să le finiseze, stare i
se pare mai importantă, mesajul este potenţat prin versuri, e un fapt de viaţă,
nu unul literar, dar exprimat prin mijloace literare, note jurnal spiritual…
Volumul are în anexă o fişă
biografică, este prezentat autorul, scurtă istorie a omul în căutarea sensului,
lămuritoare pentru cititor… Poemele sunt răspunsul… Bradul, semnul între filele
de netimp al istoriei noastre… „cu fruntea sus – căci sunt aristocrat/ nu
permit nimănui şantaje ori terori/ … trebuie – de eşti prinţ – să ştii râzând
să mori! (Sonet princiar)”.
Constantin Stancu
Iulie, 2013
