NĂPASTA, O LUME PIERDUTĂ ŞI REGĂSITĂ
Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva[1], un
titlu incitant pentru cititor, câteva note
literare la piesa Năpasta de
Caragiale, îşi propune şi realizează Dragoş Ştefan Velica în cartea sa
publicată în anul 2002.
De fapt autorul prezintă o
epocă, o stare, o lume cu umbrele şi luminile ei. Face o scurtă prezentarea reginei scriitoare Carmen Sylva, de fapt
Regina Elisabeta a României, cu preocupările ei literare, cu dragostea pentru
cultură şi pentru spaţiul românesc în care a devenit personaj principal ca
regină.
Apoi trece la prezentarea operei
Năpasta şi a scriitorului Ion Luca
Caragiale, lansează ideea unei încălcării a drepturilor de autor de către
marele scriitor român prin paralela cu scrierea Resbunare de Carmen Sylva şi are inspiraţia de a prezenta
cititorului cele două opere: Năpasta şi Resbunare pentru ca dosarul să fie
complet, totul având în anexă o Bibliografie
selectivă.
Cartea este una care pendulează
între jurnalism, istorie literară şi eseu, stilul este unul simplu şi expresiv,
evocând vremurile, vremea, cu dramele şi pasiunile ei.
Carmen Sylva a fost regina
scriitoare, deşi de origine principesă de Wied, pasiunea ei pentru literatură
şi frumos, ochiul format pentru a vedea lucrurile minunate ale românilor, sinceritatea
şi exilul într-o cultură străină, depăşit prin talent, au lăsat în epocă un
portret special.
Elisabeta, pe numele ei iniţial,
regina a avut o cultură impresionantă, dobândită într-un mediu universitar
serios şi a fost soţia Regelui Carol I de România, nobleţea ei nu s-a impus,
s-a descoperit cu discreţie şi eleganţă .
Contactul ei cu România a fost
un fel de dragoste la prima vedere, mărturisind că ochiul nu i se sătura de
spectacolul culorilor sub un cer de excepţie, evocarea în scris este calmă,
liniştită şi limpede.
S-a implicat în activităţile
civile de ajutoare din războiul de independenţă, a avut un cult pentru costumul
naţional românesc şi o înclinaţie spre activitatea literară şi pasiune pentru
limba română, dar şi cultura română. Regina scriitoare a avut întâlniri
interesante cu personalităţile culturale ale vremii: Titu Maiorescu, Vasile
Alecsandri, George Enescu, Mihai Eminescu…
Carmen Sylva nota despre
Eminescu:
„…ne apărea
neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de
Manfred şi de Faust, de chipurile răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe
chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui
Shelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a
sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce
voia parcă a-mi secătui spiritul spre
a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu
cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală.”
Povestirea Resbunare de Carmen Sylva a
apărut în revista „Vatra” nr. 3/februarie 1894 la Bucureşti în traducerea lui
Caragiale, o traducere liberă, de scriitor cunoscător, pătrunzătoare, prezentând
realitatea brută a satului românesc, cu personajele tradiţionale: învăţătorul,
gospodarul, fratele, soţia, sora…Dragoste neînţeleasă, crime, pasiuni
întunecate, dragoste fără ieşire, bătăi crunte, casa în flăcări, nebunia…, ca
ieşire din realitate.
Apoi Năpasta şi autorul ei, Caragiale, copist, „revoluţionar de profesie”,
sufleor la teatru, activ în garda civică, traducător, dramaturg, revizor
şcolar, funcţionar de stat, profesor la un liceu particular, director general
al teatrelor, întreprinzător particular, deschide o berărie, şi,
bineînţeles, premiat cu o pană de aur… Apoi învinuirea, un anume Al.
Ionescu Caion îl acuză că a reluat din Istvan Kemeny, e o acuzaţie de
plagiat în Năpasta, dar şi ocazia
unică de a fi apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi avocat. Vine
exilul, refuzul de a fi sărbătorit la vârsta de 60 de ani, apoi moartea fulgerătoare… O viaţă dedicată
comediei, atinsă de dramă şi suspans…
Dragoş Ştefan Velica ne prezintă,
apoi, piesa Năpasta, o tragedie
specifică, cu personaje la fel de interesante: cârciumarul, învăţătorul,
cirezarul, ocnaşul, câţiva oameni dintr-un sat de munte, soţia românului de la
munte. Atmosferă apăsătoare, final sumbru, cruzime, obsesii, crima, spaima,
remuşcarea…
Presat de directorul general al
teatrelor, Grigore Cantacuzino, Caragiale scrie Năpasta, o dramă, în contrast cu spumoasele sale comedii, ca un fel
de echilibru între o operă şi alta, o dramă interesantă. Cu umor, Caragiale
depune piesa la conducerea teatrului: Na
p-asta!
Asemănarea dintre povestirea Resbunare de Carmen Sylva şi drama
Năpasta a făcut obiectul unor speculaţii, originalul scris de regina scriitoare
nu s-a păstrat, piesa lui Caragiale s-a jucat în anul 1890, iar povestirea s-a
publicat în anul 1894 în revista „Vatra”, dar s-a pus o întrebare, s-a inspirat
Caragiale din povestire, el traducătorul liber de orice fel de cenzură,
talentul care vede opera literară ca pe o construcţie cu reguli şi personaje,
cu acţiune şi dramă?
Oricum, în spatele acuzaţiilor
de plagiat, s-au aflat personalităţi importante ale vremii, iar viaţa
frământată a marelui dramaturg, exilul său autoimpus, corespondenţa
interminabilă cu prietenii din România în timp ce era în periplul prin Italia,
Franţa, Germania, dau măsura unei vieţi zbuciumate, cu drame adânci, cu
duşmănii literare, cu prietenii de excepţie, dar cu o amprentă literară
evidentă în cultura vremii…
Oricum, pentru Dragoş Ştefan
Velica această scriere a fost un moment de a reevalua memoria artistică românească, cu răutăţile
şi bucuriile ei, dar şi o sinceră evocare a epocii în care a trăit Caragiale…,
o carte document din care străbat fiorii unei drame naţionale speciale…
Anul 2012 este anul Caragiale,
sărbătorim scriitorul, cel care a ştiut să vadă în adâncime societatea în care
trăia, a redat lumea cu umor, a văzut, la celalalt capăt al vieţii drama, a
fost un om pasionat de aventura românilor în patria lor România, sub umbrela
unei Europe în tumult, atingând esenţele. Un scriitor care rămâne ca o piatră
de aducere aminte pentru Farfuridi, Brânzovenescu, Mitică, coana Zoia,
Tipătescu and Co…. cei care îi surprindem la metrou, în Gara de Nord, pe plajă,
la coadă la biletele pe Naţional Arena, cu dedicaţie şi zâmbet…
Da, e ora unu trecute fix…
Constantin Stancu
