miercuri, 22 februarie 2017

Dumitru Hurubă: Alexandru Ivasiuc, portret (fragment, continuarea pe acest blog)




Să ne mai reamintim de

Alexandru IVASIUC
12 iulie 1933 – 4 martie 1977
 

…Debutul său literar are loc în revista Gazeta literară din 9 iulie 1964 cu schiţa Timbrul, în acelaşi an debutând în respectiva revistă şi ca eseist cu textul Inocenţă şi vinovăţie în proza americană, în timp ce poetul Mihu Dragomir îi remarca la „Poşta redacţiei” a revistei Luceafărul calitatea prozei. Propunerile sale de colaborări sunt tot mai des acceptate, iar după debutul editorial cu romanul Vstibul (1967), pentru care i se acordă premiul Uniunii Scriitorilor, la concurenţă fiind cu Fănuş Neagu, pentru  cunoscutul, mult comentatul şi apreciatului roman Îngerul a strigat. Probabil această victorie i-a fost asigurată, între altele, şi pentru originalitatea exprimării epice argumentată de noutatea structuralistă în contextul larg al prozei momentului. Să nu uităm că fenomenul se petrecea la doi ani după înscăunarea lui Nicolae Ceauşescu, perioadă reţinută şi recunoscută ca o largă deschidere şi, cumva, libertate de exprimare. Trei ani mai târziu, în 1970, Alexandru Ivasiuc este premiat de Uniunea Scriitorilor pentru proză, ca şi în 1967, în plus i se acordă şi premiul Academiei şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1970), ceea ce nu era puţin lucru. De asemenea, să ne reamintim că, în calitatea sa de romancier, lui Ivasiuc, aproape în unanimitate, critica literară i-a acordat un statut de… reformator al prozei şi publicisticii româneşti postbelice avându-l înainte-mergător pe Camil Petrescu şi continuate de Anton Holban, Mihail Sebastian, Octavian Şuluţiu, M. Eliade ş. a. Însă, ceea ce caracterizează şi particularizează creaţia romanescă ivasiuciană este predominanta psihologic-intelectuală, de-aici şi acuzaţia de modernism şi indiscutabilă originalitate, însă, multe dintre romanele sale sunt, aproape de regulă, axate pe dezbateri etice şi social-politice. Dar trebuie subliniat şi faptul că, o parte însemnată dintre scrierile sale (în special romane), au în structura lor un fel de reminiscenţe de literatură sud-americană, cu o uşoară sau mai pronunţată tentă exotică. În această ordine de idei, este edificatoare atât substanţa-conţinut din romanul Racul, cât şi  Apa, ultimul roman fiind transpus pe ecran (ca scenariu de film cu titlul Trei zile și trei nopți (1976), regizat de Dinu Tănase şi cu o distribuţie de… elită: Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu, Gheorghe Dinică...

Oarecum în altă ordine de idei, trebuie să amintim încă un fapt care îl scoate pe Ivasiuc din contextul autorilor cu producţie normală de creaţie, mai ales de gen romanesc. În scop demonstrativ,  să ne întoarcem câteva momente la biografia sa pentru a efectua un calcul simplu şi rapid: Alexandru Ivasiuc, prin forţa împrejurărilor, a avut o viaţă destul de scurtă, dar nu lipsită de anumite momente şi inedite şi de un oarecare grad de spectaculozitate.
Născut la 12 iulie 1933 şi decedat la 4 martie 1977, înseamnă că a trăit mai puţin de 44 de ani, respectiv: 43 de ani, 7 luni şi 22 de zile. Din aceştia scădem 5 ani de detenţie şi 2 de domiciliu forţat în localitatea Rubla (Brăila), mai rămân 37… Debut cu proză în Gazeta literară în 1964 (la 31 de ani, deci fără graba sau puterile autorilor actuali), iar debutul său editorial a avut loc în 1967 (34 de ani!), la Editura Eminescu, cu romanul Vestibul. Aşadar, dacă mai scădem din cei 43 de ani şi perioada copilăriei şi o parte din adolescenţă, aproape că suntem în plină genialitate, adică descoperim că Ivasiuc a fost unul dintre cei mai prolifici romancieri pe care i-a avut literatura română de-a lungul întregii sale istorii: copilăria – 7 ani plus încă, să zicem vreo 10 ani, mai rămân pentru creaţia propriu-zisă cu ceva mai mult de 20 de ani. Acum cred că e momentul să-i vedem şi… opera. Aşadar, după debutul cu proza Timbrul în 1964, trei ani mai târziu, în 1967 – să fi fost o presimţire a sfârşitului său prematur? – începe… avalanşa apariţiilor editoriale: Vestibul (roman), Editura Eminescu, Bucureşti, 1967; ediţia a II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971; ediţie în limba germană Im der Holle, Bukarest, Kriterion, 1971; ediţie în limba maghiară Eloszoba, Bukarest, Kriterion, 1983: ediţie în limba ucraineană, Ohotnicij rog, Bukarest, 1980; Interval (roman), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Cunoaştere de noapte (roman), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; ediţia a II-a, cu o Postfaţă de Gabriela Omăt, Bucuresti, 1977; Editura Eminescu, Bucureşti, 1979; ediţia a III-a, Studiu introductiv, tabel cronologic şi referinţe critice de Diana Adamek, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998; Păsările (roman), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971; ediţia a III-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973; ediţia a IV-a, Prefaţă de Nicolae Manolescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1977; Antologie, Prefaţă, comentarii, referiri critice şi bibliografie de Ion Bogdan Lefter, Editura Albatros, 1986; ediţie în limba germană, Die Vogel, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975; ediţie în limba maghiară, A madarak, Editura Kriterion, Bukarest, 1973; Radicalitate şi valoare (eseuri), Editura Eminescu, Bucureşti, 1972; Pro domo (eseuri), Editura Eminescu, Bucureşti, 1974; Corn de vânătoare (nuvele), Editura Dacia, Cluj, 1972; ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991; Apa (roman), Editura Eminescu, Bucureşti, 1973; ediţia a II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; ediţia a III-a, Prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Militară, Bucureşti, 1987; ediţia în limba maghiară, Aradat, Editura Kriterion, Bukarest, 1976; ediţie în limba ucraineană, Peremena, Rumynija, Bukarest, 1975; Iluminări (roman), Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; ediţia a II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977; Racul (roman), Editura Albatros, Bucureşti, 1976; ediţia în limba maghiară, A hatalom arneyekaban, Regeny, Europa Konyvkiado, Budapest, 1981. 

Să mai adaug aici şi publicistica din câteva reviste literare de prestigiu şi rubrici permanente precum săptămânala Pro domo din România literară (1969-1976), sau/şi Contemporanul
Însă ar fi total greşit să se creadă că Alexandru Ivasiuc a fost doar un scriitor şi mai ales un romancier prolific, mai ales de către generaţiile mai mult fesbukiene, dar şi revuistice, precum şi, nu lipsit de importanţă, autorlâce (Cf. autorlc s. n.   v. I. IORDAN, L. R. A.: autor + -lâc] Pretenția de a fi autor (1, 5, 6, 7) (cu orice preț), iar pentru argumentare, voi da… cuvântul câtorva comentatori/critici literari ai perioadei care şi-au spus explicit punctul de vedere apropo de opera lui Ivasiuc. Şi n-au fost cuvinte de circumstanţă… De exemplu, iată cum îl defineşte Gabriela Omăt, prefaţatoarea volumului Cunoaştere de noapte, pe autor: „Toate cărţile lui Al. Ivasiuc (…), sunt vii nu doar prin «romanescul ideii» sau al sensurilor mereu domesticite, sau al privirii, sau al compensaţiei psihice, ci şi prin senzaţiile de adevărat vertij al adâncimii pe care le dau neîntreruptele suprapuneri de parabole, simboluri şi halouri semantice dimensiunilor fragile ale unui lucru sau ale unei întâmplări din viaţa eroilor săi,” (Gabriela Omăt, Postfaţă la volumul Cunoaştere de noapte, Editura Eminescu, Buc. 1979, p. 264),
Acordându-i prefaţatoarei ce i se cuvine, am, totuşi oarecari dubii în ceea ce priveşte aplicarea complicatei etichete aproape agresive apropo de întreaga operă a lui Ivasiuc. Însă, tot legat de conţinutul aceluiaşi volum, relativ mai puţin cunoscutul acum Boris Buzilă, ceva mai reţinut în apreciere, menţionează aruncându-ne înţelegerea cam în dificultate”: Când ziceam că pun pe seama literaturii posibilitatea ei de a spulbera «miturile» aveam în vedere tocmai acele automatisme care se pun de-a curmezişul realizării noastre, a devenirii sufleteşti a unei cunoaşteri de sine plenare.” (Boris Buzilă, Interviu în Magazin, nr. 550/20 apr. 1968). „spulberarea «miturilor», «automatisme», «de-a curmezişul realizării noastre», «devenirea sufletească a unei cunoaşteri de sine plenare»? Deja alunecăm discret în penumbra unui comentariu a cărui substanţă are ca obiect „specialitatea” literaturii sud-americane… Dar, după părerea mea, o analiză perfect mulată pe psihologia auctorială a lui Ivasiuc, este realizată şi argumentată corect de către G. Dimisianu într-un comentariu din România literară nr. 9/1969: „Situându-se la distanţă egală, scrie el, atât faţă de realismul epic alimentat de filoane tradiţionale, cât şi faţă de proliferarea din ultimul timp a simbolismului narativ ori a viziunilor «mitice», Al. Ivasiuc este un promotor al expansiunii eseului în proza contemporană, scriitor din speţa lucizilor, marcat irevocabil de conştiinţa intelectualităţii şi neputându-şi ignora vreun moment speculaţia vocaţiei teoretice,” În consideraţiile sale, Nicolae Manolescu se circumscrie universului „lansat” de Dimisianu în spaţiul cel puţin teoretic ivasiucian ajutând în acest fel zestrea celui comentat: „De la prima lui carte şi până azi, Al. Ivasiuc scrie despre dialectica cunoaşterii, înţeleasă ca un raport (gândire, trăire), în timp între om şi lume.” (Nicolae Manolescu, Al. Ivasiuc: „Cunoaştere de noapte” în Contemporanul nr. 23/1969). Comentariul manolescian este cu mult mai amplu şi  mai aprofundat ilustrând la înălţime puterea de analiză a sa, însă, din păcate spaţiul nu-mi permite o abordare mai detaliată, fiindcă vreau să realizez, din toate-aceste comentarii „un întreg” cu scopul fixării în timp şi spaţiu a omului şi scriitorului Al. Ivasiuc. De-aceea, ar fi nedrept să nu citez măcar esenţa unei analize a criticului Eugen Simion: ”Însemnări despre roman”: „Cărţile lui Al. Ivasiuc par secvenţe dintr-o confesiune fără sfârşit: cartea nouă începe exact din punctul  unde sfârşeşte cea anterioară. Numai figuraţia e alta, însă aceasta nu poate decide în nici un fel soarta operei.” (În România literară, nr. 40/1969). Şi, în sfârşit, o caracterizare a lui Al. Ivasiuc făcută de Alex. Ştefănescu: „Lui Alexandru Ivasiuc i s-a pus adeseori la îndoială talentul literar, dar niciodată inteligenţa. Era considerat de toată lumea, chiar şi de către adversari, o minte strălucită.” 

Dumitru Hurubă