Când Dumnezeu face scări
Volumul de versuri Taina căderilor scris de Aurel Pop, aduce lacrima celui aplecat în
rugăciune… Pasionat de literatură, editor, redactor de revistă literară, activ
în perimetru culturii, el simte nevoia să ţipe în pustia căderilor de tot
felul, să lase un semn pentru cei care simt că se întâmplă un eveniment
important pentru generaţia aceasta, căderea fiind ţipătul omului cu trupul...
Despre poet putem nota
pe scurt: născut la 22 noiembrie 1949). Locul naşterii: Cetăţele, jud.
Maramureş. Doctorand, Institutul de Istorie "George
Bariţiu" al Academiei Române - filiala Cluj-Napoca. Redactor-şef al
revistei literare "Citadela";
Directorul editurii „Citadela”. Membru al Uniunii Scriitorilor din
România.
Taina căderilor,
volum lansat la
Editura „Citadela” în anul 2013, autorul dând atenţie cu emoţie unui astfel de
eveniment.
Poetul a lucrat asupra volumului
de versuri, l-a trecut prin mai multe stadii, atent la inima cititorului,
temător pentru păcatul scrisului în cetate, a scrisului ca acid, ca magmă…
Aurel Pop îşi asumă căderile
într-o lume mişcată, pregătită pentru revelaţia ultimă.
E o distanţare în univers, lumea se depărtează de lume,
cuvântul cade şi el în oameni, greu, picătură de mercur, inevitabilă… Este de
remarcat faptul că poetul îşi asumă căderile, o face cu exactitate, cu atenţie.
Poate de nesuportat este căderea cuvântului, vestită de păsări, de cântatul
cocoşului, în dimineaţa specială a istoriei, de geneza care e prezentă în lucruri, în oameni, în poeme…
Deşi lumea comunică încontinuu,
mesajul este pierdut în univers, o zbatere, o cădere prin mesaj: „Am intrat pe Messenger/ Şi-am bârfit/ Cu gura până la cer/
Spre infinit” – Bârfă virtuală.
Alunecarea aceasta pune o
presiune pe fiinţă, presiune aproape de nesuportat, omul pare a găsi locul unde
se simte protejat: în fenomenul Iisus, în faptele care salvează, dau speranţă,
aduc iubire, magnetul credinţei. Tot mai mult Iisus pare locul unde căderea
înseamnă altceva, sunt simboluri evanghelice în volumul autorului, semne
biblice, lucrurile care dau densitate şi lumină vieţii: crucea, paharul cu vin,
trădarea, predestinarea. Aurel Pop şi-le asumă, le încrustează în poeme, le dă
echilibru prin taină, prin armonia miracolului.
În lume sărbătorile au ceva
straniu, lucrurile nu se leagă, e o distanţă între colind şi oameni, colindul
nu-şi mai are sensul într-o lume în care comunicarea e fracturată de stările
moderne ale societăţii.
„La
porţi bunicii aşteaptă degeaba/ Felicitările sunt trimise pe net/
Prin cont deschis pe facebook/ Pentru toţi cei rămaşi acasă un set// E trist,
nimic n-a mai rămas/ Nici dor de ţară, nici credinţă/ O noaptea de Crăciun fără colinzi/ Şi
colindători în suferinţă/” – Crăciun
fără colinzi.
Limbajul
e frust, dar adevărul despre noi are ceva din marile drame ale lumii, fără
sărbători lumea e mai săracă, pustie, pietrele de aducere aminte au dispărut…
Poemul
este mesajul direct, biruinţa asupra vremurilor: “Ascultaţi
şi priviţi – l/ Acum Judecaţi-mi poemul/ Oricum/ „ – Biruinţa
Nunta, simbolul bucuriei în lume, e atinsă de
isterie, isteria lipsei de dragoste, în biserică lumea cântă, în umbre ea,
mireasa, plânge cumva, poetul nu o spune, dar se înţelege, miracolul lumii s-a
stins…
În poemul Uite aşa, Aurel Pop prinde esenţa noului om, se reia un ritual
vechi sub alte semne, e o naştere din suferinţă, fără durere, oarbă, de parcă
oamenii şi-au pierdut timpul între două epoci: „Ce n-au găsit atunci, ei bine/
acum prinde ecou/ în magazinul de la colţ se stă la rând la drog/ şi uite aşa
se naşte omul nou/ Se simte bine în postura de şomer/ sau în cea de
pensionar de boală/ dă semne că nu ştie de Homer/ şi nici nu-i pasă că nu
are ce să pună-n oală/ Mai iese la vecini după-o ţigară/ nevasta i-a plecat în
vară la căpşuni/ seara agaţă o paraşută în gară/ să-şi elibereze trupul
de hormone/ trage des câte-o beţie/…
Familia este în cădere, omul apăsat de starea de om păcătos, fără
viziune, sevele s-au scurs în neantul istoriei…
Pentru toate acestea poetul
surprinde pedeapsa, e aceeaşi pedeapsă: răstignirea.
Pedeapsa e triplă, grea, vine din căderile vremurilor, din păcat.
„La margine de drum/ Erau trei
cruci/ Acum/ Răstignit - duci/ Crucea
poetului/ A Cuvântului/ A Poemului/”- Răstignire
Sunt semnele de sfârşit, apocalipsa, neasumată, posibilă, exactă, sunt
semne, păsări cad din cer, dar sfinţii ţin echilibru, sfârşitul e potenţat de
numărul lor. Aici tehnica poetică apelează la hiperbolă, nu sunt urgii într-o
apocalipsă prezisă, sunt mai multe apocalipse într-o urgie văzută, durută,
scrisă.
Căderea se datorează trădărilor, e ultima Cină, e locul unde trădarea se face prin cuvinte, acestea cad în
pahare, taina e frântă de trădări, de erori, lumea captivă, poetul prins
într-un vis, încătuşat în vis şi vine răspunsul: căderea în Abis… La capătul abisului – Dumnezeu!
Ultimul poem din carte dă titlul acestui
volum al mirării şi căderii, lucid poetul vede cu ochii inimii vremurile care
sunt lichide, eşecul ca o pană de pasăre de pradă….
Poemul Taina
căderilor are paisprezece puncte de sprijin, e zbaterea poetului în faţa
poeziei şi a eternităţii, eliberarea prin cuvinte care i s-au dat prin
generozitate divină. A ezitat, a refuzat, dar cuvintele au curs… Taina e taină
doar pentru cei neiniţiaţi, pentru cei iniţiaţi în luciditatea suferinţei,
taina e umbra îngerului pe cuvinte rostite ca o invocare a cerului. „Scrisu-i povară/
cine vrea/ poate să se convingă/ în fiecare zi/ în fiecare lună/ în fiecare an/
în fiecare secundă/ numai aşa/ se moşteneşte/ eternitatea/ prin poezie”./
Aurel Pop a învins teama veacului orb în care trăieşte doar cu poemele
sale, în umilinţa scrisului într-o vreme în care oamenii nu pare preocupaţi de
lecturi fundamentale. Volumul are ca motto versuri scrise chiar de
autor, ca o revoltă împotriva falimentului (cuvânt uzual în societate):
„De-o
vreme Dumnezeu face scări
unii au căzut, alţii se ridică
după mai multe-ncercări
eu tac, nimic nu spun ... de frică”
Orice poem e o
victoriei împotriva fricii, orice vers e un pas spre eternitate. Şi cine are
curajul să ridice piatra împotriva scribului, cel care scrie pe o bancă în
templu…
Şi dacă fiinţa
poetului e templul?
Opera poetului este una interesantă şi lasă
urme în istoria literaturii române.
Cărţi publicate, nu puţine, dar serioase, cu titluri semn de suflet: “Pelerinaj de secesiune”- poeme,
(2004); “Calvarul cuvintelor”- poeme, (2006); “Sonete din regatul disperării”
– sonete, (2007); “La hanul verbelor” –
critică literară, (2008); “Cuvinte dintr-un noian de vorbe”-
interviuri, (2009); “Semne
dintr-un trunchi de cuvânt”- poeme, (2009); „Ion Burnar : schiţă monografică” - studiu monograpfic, (2010); “Deschideri
confesive” – interviuri (2011); “Eternitate
prin poezie” – antologie (2012);
“Rezistenţa ţărănească anticomunistă din perioada colectivizării în
judeţul Satu Mare” – studiu istoric, (2012).
Despre Aurel Pop
au scris mai mulţi iubitori de frumos, reţinem ceea ce a prins Adrian Botez în
textul dedicat lui: „Autenticul
Poet Aurel Pop este, mai curând, poetul surdinelor, puse, cu discreţie şi
bun-simţ specific ţărănesc-tradiţional, la <<trompetele>> crizelor
de emfază - pe care le trăieşte/ doreşte orice scriitor. Este, de fapt, poetul <<tăvilor pline de cuvinte>>, atât de domestice,
elegant purtate la cina elegantă (şi cuminte!) a Poeziei ... Este, chiar, de
multe ori, poetul inefabilului fermecător, al <<vânzării pe un nor de
fum>>, al sfătoşeniei, oarecum prozaice, dar simpatice, a <<ieşirii
din impas cu un sfat sau cu o pildă>>, al <<fluturilor gri>>,
Icari <<moderni>>, dezabuzaţi..., al <<vânzării sonetelor la
intrare în burg>> şi <<stând de pază-n gând la poarta
melcilor>>". (prof.
dr. Adrian Botez; Un poet diafan, cu vocea îngroşată - ... şi cu
perspective de nebănuit, în revista "Pro-Saeculum" Focşani,
ISSN: 1583-1949, Anul VI, nr. 8-9 (40-41), august-septembrie 2007, pag.64-65).
Aurel Pop se
întoarce în poeme precum pasărea călătoare în ţinutul în care soarele i-a
încălzit aripile… E, poate, multă tristeţe în versurile sale, e durere, dar o
altă carte îi va permite să fie mai fericit, orice carte este simetrică cu
sine, o carte luminoasă în oglinda cerului!
O aşteptăm ca o
continuare, pentru că înălţarea vine ca efect al gravitaţiei cuvintelor…
Constantin Stancu
