Versul
trimis de Dumnezeu
(Constantin Marafet, Sarea muntelui de rouă –
Convorbiri
convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar Emilian Marcu,
Râmnicu Sărat: Editura Rafet,
2016)
„Sunt și unii oameni care își
doresc să fie scriitori, fie că au avut în familie scriitori, fie că au
cunoscut de mici un scriitor, și asta cu siguranță că i-a provocat, le-a indus
dorința. Și mulți dintre aceștia reușesc să se impună drept nume importante, de
obicei, prin manevre de culise, prin diverse anturaje, cu trafic de influență
și multă îngăduință” (p. 85).
Sunt afirmațiile lui Emilian
Marcu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cronicar
perseverent, atent la operele colegilor, la fenomenul literar. Ele sunt
inserate în cartea Sarea muntelui de rouă
– Convorbiri convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar Emilian
Marcu, un dialog serios și pertinent între acesta și Constantin Marafet,
scriitor și el, editor, director al Editurii Rafet din Râmnicu Sărat.
Constantin Marafet, cunoscător al
fenomenului literar actual, a realizat o carte despre un om important, Emilian
Marcu, un portret literar despre destinului scriitorului în lumea actuală,
despre drame și bucurii. Convorbirile sunt dense, atent dozate, cei doi sunt
conștienți că în joc este istoria literară cu personajele ei dinamice.
Cartea este rezultatul unei
activități de un an, poate și mai mult, este îndrăzneala de a intra în viața
unui om, cu lucruri pozitive sau negative, cu dureri și bucurii. Emilian Marcu
este un personaj complex, viața și opera unui scriitor dezvăluie mai mult decât
o spovedanie, este oglinda unei epoci. Iată ce mărturisește Constantin Marafet:
„Cu smerenie și sfială am dus la capăt această îndrăzneală a mea de a umbla
desculț prin subteranele unei vieți de poet. Emilian Marcu trebuie citit acum,
dacă nu cumva l-ați citit ieri” (p.7).
Călătoria prin viața
scriitorului, pe aripile cuvintelor luminoase se face atent, serios, cu
rigoare. Peisajul se schimbă elegant, se trece fără gravitație de la anii de
lumină la opera scriitorului, copilăria, școala, facultatea, prima carte… Sunt
enumerați prietenii, inamicii literari,
se potențează aventura cunoașterii prin poezie. Vălul de vorbe este dat
la o parte, scriitorii sunt mai mult decât ceea ce află publicul, sunt oameni
cu slăbiciunile lor, cu angoasele care le marchează destinul. Povestea lui
Emilian Marcu atrage povestea literaturii române în vremuri complicate. Destine
frânte, destine luminoase. Haloul care înconjura revistele, cărțile,
întâlnirile scriitorilor cu lumea este dezmembrat în mii de părți. Cu greu se
mai pot reasambla și forma întregul. Adevărul pare pierdut, lipsesc energiile
pozitive. Totul, iată, se leagă prin aceste convorbiri convenționale…
Peste Emilian Marcu au trecut
multe valuri înalte, a fost asaltat de jurnaliști referitor la viața de
dinainte de mișcare din 1989, pentru că era la modă, pentru că se căutau
turnătorii la securitate, era o abnegație dusă la limită. Minciuna sau zvonul,
adevărul sau ideea înaltă se amestecau, echilibrul impus de valorile solide era
rupt, cum ruptă era viața literară.
Povestea lui Emilian Marcu ne poartă prin România, prin culisele
redacțiilor de reviste, prin birourile editurilor, prin viața filialelor Uniunii
Scriitorilor din România, prin magma cărților scrise în această perioadă, prin
dramele scriitorilor. Vremurile au zguduit conștiințe, unii nu au rezistat
timpurilor care au venit ori care s-au topit. Constantin Marafet are răbdare,
pune întrebările cu atenție și curiozitate. Știe că dincolo de răspunsuri
există un munte special, muntele de rouă.
Viața lui Emilian Marcu s-a legat de Iași, de Bacău, de București, conexiunile
sale s-au realizat cu scriitorii despre care a scris cu atenție și
responsabilitate în revista „Convorbiri literare”.
În anul 1974, în revista
„Familia”, Ștefan Augustin Doinaș îl prezenta pe Emilian Marcu. Erau vremuri
dificile, prezența unui scriitor într-o revistă se realiza cu greutate. În
decembrie 1974 poeta Constanța Buzea scria despre Emilian Marcu în revista
„Amfiteatru”: „Citindu-i poemele, câștigi fără să vrei și fără să aclami,
pentru tine însuți, idei precum aceasta, că animalele pădurii sau cele care-și
trăiesc viața printre stânci sunt mult
vulnerabile, sunt naive, sunt stâlpii de lirism și taină numai ai celor care se
nasc la munte” (p.67-68).
Vremurile s-au schimbat, Emilian
Marcu a intrat în scenă, alături de mulți scriitori importanți. Cartea
debutului, carte furtunii: Nunta în
sâmbure. O carte inclusă într-o antologie, Zece poeți tineri, o rețetă pentru a se putea publica în acele
vremuri. Libertatea scriitorului era o iluzie în acea epocă, se căutau soluții,
unii le-au găsit, viața literară pâlpâia în societate. Cărțile respirau în
aerul greu al vremii.
Spre deosebire de alți poeți,
Emilian Marcu nu s-a refugiat în experimente literare la modă pentru scurtă
vreme. El a rămas lipit de natură, de istorie, de credință, singurătate, de mirajul
anotimpurilor, de temele grele ale artei, de dramele oamenilor, de misterul
care marchează societatea.
În ciuda unor perioade
întunecate, scriitorul a reușit să reziste ispitei de a renunța la scris.
Trebuie să înțelegem că în viața unui scriitor apar și astfel de momente,
momentul sfâșierii. Emilian Marcu răspunde provocărilor de catifea: „Am simțit
de multe ori nevoia renunțării la scris, numai că nu depindea de mine să pot
renunța sau nu. Exista, undeva în sufletul meu, acel ghimpe care mă înțepa,
acel imbold care mă făcea și mă face ca, atunci când sunt bântuit de un vers,
să opresc mașina pe dreapta și să notez imediat versul trimis de Dumnezeu…” (p.
84).
Emilian Marcu declară că a
refuzat mimetismul, a preferat modele literare solide, a preferat modelele care
stau de dispoziție unui scriitor în limba română. Scurt, clar, pertinent,
patriotism implicit.
Citind atent titlurile cărților
sale, te izbește sinceritatea în fața istoriei, sunt idei, teme, paradigma
vremurilor: Țăranul zidit; Fețele
insomniei; Muzeu de sate; Mormânt în metaforă; Dansul pe eșafod etc.
Constantin Marafet a fost generos
cu cititorii cărții de față, a pus în lumină și pasiunea lui Emilian Marcu
pentru cărțile confraților, realizată în volumul de critică și istorie literară
Vitrina
cărților, un demers care ne relevă o altă față a literaturii române. Peste
vremuri vom înțelege efortul de a citi, de a promova o carte. Cartea a fost,
este și va fi o vietate specială.
Un palier important al cărții de
față este destinat aprecierilor pe care mulți critici ai vremii le-au făcut în raport cu opera lui Emilian
Marcu.
Adrian Dinu Rachieru nota despre
poet, cu referire la antologia sa Sfera
de apă (Editura Princeps Edit, Iași, 2012):
Ca
poet veritabil, inconfundabil, un „pelerin în visare” și atent „culegător de
semne”, invocând logosul-stâlp și cinstind arhealul țăran-împărat (arând
„câmpul cerului”), el ne deschide bucuros „sipetul candorii” (p. 223).
Cele câteva rânduri definesc
crezul lui Emilian Marcu, temele care l-au bântuit o viață, secretele scrisului
său. Așadar, un poet inconfundabil!
Convorbirile dintre Constantin
Marafet și Emilian Marcu ne prezintă, la final, câteva date esențiale despre
scriitorul născut la 28 septembrie 1950 la Heleșteni, județul Iași, premiile
sale literare, cărțile publicate, traducerile cărților sale, romanele, critica
literară, numele celor care au scris despre Emilian Marcu, o listă lungă și
semnificativă. Sunt reținute sumar portretele literare în diferite istorii,
analize, comentarii.
În prefața cărții de față,
Constantin Marafet notează sincer și simplu: „Reîntors la Râmnicu Sărat, fidel
promisiunii făcute, am început să citesc, să recitesc cărțile semnate de
Emilian Marcu. O teamă s-a așternut ca o
pânză de păianjen peste încrederea mea. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi
dădeam seama că nu cunoșteam mai nimic din opera lui Emilian Marcu” (p. 6).
După o viață de scris, rămân
relațiile cu oamenii, amprentele spirituale, prieteniile. Marcu mărturisește:
„Am cultul prieteniei, dar nu am știința de a-mi alege prietenii. De foarte
multe ori, m-am înșelat amarnic.
Poate că e și vina mea din toată această eroare” (p. 147).
Convorbirile convenționale i-au
permis lui Emilian Marcu să depășească momentul rememorării întâmplărilor din
viața sa, a primit energia de a putea să numească pe cei care i-au fost
apropiați și dragi, de a mărturisi tainele vremurilor.
Întrebările lui Constantin
Marafet din cartea de față plutesc, sunt pertinente, așteaptă un al scriitor
pregătit să-și pună gâtul sub ghilotină.
Constantin Stancu
