FORŢAREA LIMITELOR
Dincolo de
anii pe care i-a numărat şi i-a trăit pentru a fi mai înţelept cu un vers,
Eugen Evu îşi forţează limitele în
creaţia sa din volumul STĂPÂNUL JOCULUI.
Această forţare de limite prin har şi prin blândă scriere cu vârful inimii,
creează o stare de artă în mijlocul unui
joc. E jocul vieţii care omoară umbrele.
Volumul apare
în colecţia „Biblioteca Provincia Corvina”, Hunedoara, 2004, în jocul propriul
al autorului care nu a luat nimic în joacă în momentul când a trăit aceste
poeme. Și-a sumat viziunea, durerea, eșecul…
Pentru a se
regăsi poetul forţează limitele propriului timp şi a cărnii sale dureros de
reală, izbindu-se de limita intimă a limbajului, a limbii române. Din dragoste
de vers Eugen îşi iubeşte limba şi o consideră ca de esenţă poetică, prin
variantele ei de vorbire cu sufletul. Deşi limba română, ca orice limbă are şi
limite, ea este ţinutul în care locuieşte scriitorul, este pricină de geografie
a cărnii. În lipsa unor cuvinte care se leagă exclusiv de divinitate, precum în
limba ebraică veche sau greaca veche,
mai apropiate de eden ca punct de rostire, Evu îşi redescoperă limba
română proprie şi prin vers, cea care este a tuturor.
Iată câteva
provocări ale limitelor: „geme moartea,
înţelesul luminii în dorinţă, moartea plângând îngroşa vocea cyborgului”.
Ideea se dilată brusc în stare: „Îmi doresc să mă nasc eu pe mine/ Din
moartea care nu mai devine” (Cântec
de copil stelar). Este aici starea de întrupare a celui care idee fiind
fuge de carne, trăind în idee, adică tinderea spre kenoză, dar asta este o altă
poveste care, evident, ne depăşeşte, dar care se poate deveni..
De remarcat
căderea omului, iar din această cădere soluţia pare a fi esenţa între adevărul
biblic, ştiinţa modernă şi arta modernă - psihofiziceanul
Eugen Evu ca identitate în fruct.
Presiunea
externă a realului provoacă suferinţa, dar şi evadarea în virtual, care evadare
este dureroasă: „Devoraţi de virtual” –
din poemul Lazaretul.
Suferinţa
este punctul în care poemul se scrie prin trăire la Eugen, iar punctul de
sprijin este „Nordul inimii”. „Atemporalul din spaţii îşi va naşte, murind,
adevărul”. Calea aceasta trece prin moarte, iar virtual poetul şi-o asumă,
moare împreună cu celălalt.
Sunt versuri
de o frumuseţe a duioşiei: „Un salt de
veac pe aripa unui fluture.- O ruptură cât un fir de mătase. – Să le adaug
parfumul esenţelor subţiri. – Punţile de legătură ale fulgerelor mentale…”.
Poemul
întitulat chiar „Poem explicit”, dezleagă puţin din trăirea poetului în
profunzimea ei de viaţă, totul tinde spre memoria luminii, care „digitalizează
astralul”.
Privind din
lumina creaţiei, Eugen Evu remarcă faptul că poetul participă la opera
Devenirii Divine a viului.
Este o icoană
de vorbire în volumul Stăpânul jocului,
de esenţă creştină și sihăstrie autoimpusă, vorbire care uneori îl depăşeşte pe
poet..
Poetul îşi
regizează volumul între citate din Scriptură, dureros de adevărate din poziţia
divinului, şi definirea prin tex literar a gândirii poetice pure la poetul care
a trecut prin iad, pentru a se adresa stăpânului jocului.
„ Sau să pot avea alienarea iluziei că mă
pot dezvăţa de murire”
Poezia
asumată poate duce la alienare, la cădere.
Şi vorba lui
Eugen Evu, doar întrebările răspund…
Dureros de
durerea celui care cade, poemul Transplant
constată compatibilitatea, poate ştiinţifică, dintre carnea porcului şi carnea
omului ce permite transplantul de organe de la animal la om, ca mod de
existenţă în realul contemporan. Durerea pare cu atât mai mare cu cât carnea,
sau trupul omului ar trebui să fie Templul.
„Lacrima porcului din lacrima omului/ Oare
ce vede ?”( Transplantul).
Deci Eugen Evu a debutat în această vârsta de
60 de ani cu volumul Stăpânul jocului,
provocându-ne la întrebările paradoxale ale vieţii noastre de zi cu zi. Jocul
va continua și mai departe cu suferința ruptă din carte…
Constantin
Stancu
