George Popa: Mai presus de sine

Ce văd crinii cu parfumul…

A te înălţa mai sus de tine, este un sentiment pe care George Popa îl trăieşte cu adâncimea celui care ştie … Scriitorul se retrage la esenţe, se prăbuşeşte şi se înalţă în divinitate cu bucuria desăvârşirii. Poate că Dumnezeu a riscat cu noi, atunci când a pronunţat cuvintele: „Să fie lumină!”, scriitorul primind gândul curat de a porni de la lumină, iar ceea ce zguduie fiinţa este întoarcerea în nefiinţă, în increat, sub forma întrebărilor, care au răspunsul chiar în lumină…

In această aventură a cunoaşterii prin saltul spiritual, George Popa descoperă că mesteacănul visează cerul, cu rădăcinile nevăzute, un vis care caută absolutul (Visul mesteacănului).

Volumul de versuri Înălţarea mai sus de sine, după George Popa, Editura  Cugetarea, 2002, este un volum plin de lumină, poetul apelând la întreaga sa forţă pentru a ajunge acolo, sus…, pentru că Împărăţia este chiar în noi…

Dorul şi dragostea de Dumnezeu dau sens poemelor, care se desăvârşesc prin eternul cunoscut într-un mod proaspăt, de curăţenie spirituală, nimic din trepidaţia la modă, nimic din cutremurul informaţional, doar cutremurarea de veşnicie. Această căutare dă partea poetului : întrebarea, iar răspunsul este moartea ca stare a păcatului ( Păcatul ). Fiecare poem are înger, pentru că îngerul aduce cu el evlavia şi puritatea, poetul simte că în faţa LUI, a lui Dumnezeu,  nu poţi veni oricând, oricum, ci doar cu vorba curată.

Ca simbol al bucuriei de a te întâlni cu Dumnezeu este nunta, nunta care este icoana clipei când cele două părţi se împreună, se regăsesc, iar în această nuntă poate avea loc doar pe ultimul pisc de gând, după ce trăirea s-a desăvârşit: „Este o arhivă în cer/  a ce-i desăvârşit ? / Modelul-mi din eter, / cum, Doamne,  să-l imit ?// Ci noi, copiii morţii, /redesenăm mereu / pe paginile nopţii / model de Dumnezeu. // Două oglinzi se-nfruntă/ himere răsfângând./ Dar ce sublimă nuntă/ pe ultimul pisc de gând!”.

Poemele au sarea, au lumina care se presupun la întâlnirea cu Dumnezeu: „pagină fecioară”, „o stea ţi se aşează la masă”, „ce văd crinii cu parfumul”, „Ştim noi ce moarte dă-n lumină?”, „Nu poţi s-atingi mireasma cu mâna ori privirea”, „din fiecare rană/ învaţă-mă că sunt”.  

Este în volum o mireasmă care renaşte cuvinte şi stări în cititor, poate că cititorul este împins spre cunoaştere de Dumnezeu, spre curăţenia gândului, spre bucuria de a întâlni, în adevăr lumina: „Durerea-i mama existenţei/ O rană-a fost în Dumnezeu,/ căci rana este golul său,/ şi-a vrut să-l vindece cu viaţă./ / O suferinţă a absenţei, / născu Întâia Dimineaţă. / Dar moartea–u-ntoarcere–n Dumnezeu, / o–ntoarce iar în golul său.// Dar golul nu e absolut” se –năbuşă de re-nceput ( Aporia creaţiei )”.

Multe din versuri sunt întrebări care se ivesc ca semn al aruncării spre ceea ce este mai sus de sine, spre Dumnezeu. Poemele aduc pacea care se naşte din relaţia curată dintre om şi Tatăl, aduc liniştea bucuriei de a fi o fiinţă vie atinsă de lumină . Multe întrebări nu au răspuns, iar poetul recunoaşte acest lucru dar se bucură de existenţă.

George Popa s-a purificat şi se luminează nu numai prin poezie, ci şi prin eseuri, prin aforisme, prin sinteze de cultură şi civilizaţie, prin traduceri din Omar Khayyam, din Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke.

Este o şcoală de cultură în spatele poemelor lui George Popa, o acumulare de FRUMUSEŢE, venită din FRUMUSEŢE.
Cu regret, astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.

Poetul aduce o Bunăvestire, dornic să ne prezinte noul etern, noul cel vechi, cu un înger  al cărui glas vesteşte ce a fost la început: pământ şi cer şi Domnul Sfânt.

Constantin Stancu