Noul pământ
Lui Cliff McReynolds
Cât spațiu încape în ochii mei
slabi,
cascadă după cascadă,
apa îmi spală sângele de mori de
vânt,
rădăcinile copacului în aer
hrănindu-se cu resturi din
mineralele luminii.
Copiii călăresc păsări, fluturi,
copiii hrănesc pești în aerul
curbat după mâna lor,
se aruncă-n jocuri complicate,
cu trupuri de sferă sau cub.
Femeile nasc idei de carne,
stropul de ploaie ce se prelinge
pe firul de iarbă
care ascunde galaxii și planete
de clorofilă.
Totul a devenit real, nu contează
cum mă văd
cu ochii mei de fier și rugină,
contează cum mă vede El
în coapsele lui Adam cel Mare,
soldatul cu sulițe de argint și
pieptar înmiresmat.
Deasupra acestei lumi plutește
luna,
oglindă în care se reflectă
pământul cel vechi și
oameni albaștrii din care s-a
ridicat infinitul.
Amintirea păsărilor, fluturilor,
peștilor,
a copiilor într-o lume care a
glisat
după umărul timpului, ca o aripă
căzută.
