VÂRSTELE MUNTELUI
Radu Ţuculescu a tradus o carte profundă despre singurătatea
artistului între oameni şi bucuria sa în memoria muntelui, o carte scrisă de Werner Lutz purtând titlul VÎRSTELE MUNTELUI, apărută în colecţia Biblioteca Revistei Familia, Oradea –
2006.
Werner Lutz este cunoscut poet şi pictor născut în Elveţia, la Wolfhalden, şi este o voce semnificativă
a literaturii universale venind din zona curată e ţării sale.
Puterea versului trăit, scris şi strigat de Werner Lutz poate să focalizeze
o lume în cuvinte argintate, să atragă seminţele eterne ale gândului şi să
propună miracolul spiritual.
Un om se refugiază în munte, aproape de cer, între ierburi carnivore,
departe de iubirile risipite în urbea cu tentacule, acceptând singurătatea ca pe
stare primordială, ca pe ceva necesar, dureros, adânc şi empatic. Aşa începe
lumea bărbatului singur, deschis spre aerul tare a muntelui, spre miracole
zilnice, redescoperă creaţia prin sunet, miros, insecte, pomi, casa de lemn,
geometria verdelui, glasul ierbii, culorile ca fiinţe, redescoperă raiul
pierdut şi tace, lăsându-se scris de întâmplările banale ale zilei, trainice,
lirice, curajoase…
 |
| Imagine din Retezat |
Povestirea formată din scurte poeme în proză, din gânduri care pătrund în
fiinţa scriitorului şi a cititorului, povestirea redă acea singurătate fertilă,
acea stare unică de viaţă unde lumina este prezentă, unde umorul face
eternitatea suportabilă, singurătatea în care se recreează lumea.
Artistul este receptiv.
Omul este copleşit.
Bărbatul strigă, artistul tace acceptând totul ca o rugăciune aproape de
Dumnezeu, muntele e personajul principal care inventează singurătatea poetului
şi o transformă în poem lung, scris pentru anotimpurile iubirii …
Traducerea cărţii este inspirată, Radu Ţuculescu prinde lirica textului şi fluidul
ideilor, poetul Werner Lutz este deschis lumii prin cuvinte scânteietoare, iar
muntele iveşte adâncimea sufletului omenesc, oglindă îndreptată spre univers …
Casa de lemn unde s-a refugiat poetul este una care prinde gândurile
risipite, era vie ca o vietate ce acceptă omul: „ Mă întâlneam cu mine însumi, propria-mi voce venea spre mine, venea
înapoi din toate direcţiile. …Priveam nu mă apăram”.
Muntele se refugiază şi el în casa de lemn, ceaţa se ascunde în dulapuri,
iar mirosul bătrânului frunziş lenevea în sertare …
Werner Lutz notează: „ Citisem despre
singurătatea lucrurilor, şi cum o mică sau mare încăpere poate să
întărească această singurătate ori să o
micşoreze”.
O poezie, o sticlă de vin, peisajul din fereastră, ecoul muntelui, sunt
evenimente care dau dinamism poeziei din scriere, povestirile au ceva care
atrage, miracolul vieţii care există în urechea muntelui…
Iată cum se termină povestirea: „Nepăsarea
care creşte se revarsă într-o plutire lipsită de dureri, o desprindere de
pământ. Nu e ca într-o închisoare, să mori ghemuit în zăpadă, să te laşi
acoperit de frig şi pulbere albă. E de ajuns a-i întreba pe cei salvaţi.
Niciodată nu vor înceta a povesti despre călătoria lor în iarnă, călătorie dusă
până aproape de fericire”. Ultimul cuvânt e fericire, singurătatea a spălat
sufletul bărbatului, iar lumina canibală se înghiţea pe sine mereu. Nu
întâmplător este folosit cuvântul fericire, ci este starea la care ajunge
călătorul care străbate muntele cu fiinţa sa firavă…un pastel de toamnă, uitat
pe zăpadă, gândit iarna şi scris primăvara …iată vârstele muntelui.
Cine locuieşte în casa de lemn din memoria muntelui va muri cumva îngheţat,
cu o cheie în mână, cu zâmbetul pe buze, mulţumit de măreţia frigului, ca să parafrazăm pe Nichita Stănescu, moartea
fixează fiinţa firavă a omului într-o stare eternă, conservă ideile în albul
indestructibil.
Din când în când poetul face portretul spiritual al locuitorilor de la
munte, sunt personaje care fac parte din decor, animă singurătatea, o
dinamizează până la explozia în cuvinte, cuvintele muntelui.
După ce lectura cărţii se sfârşeşte, cititorul rămâne cumva îngheţat în
text, reflex al scrierilor, poezia frazei curge spre marginile muntelui, care
îşi arată vârstele celui care acceptă eternitatea singurătăţii …
„Liniştea amiezii de vară, susurând
discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte. Liniştea strugurilor
copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor, mirosul lor de crizanteme.
Liniştea, ca o perdea vălurind în dreptul ferestrei deschise”.
Werner Lutz trimite spre cel care moare. Este fiinţa bărbatului trădat în
iubire. După aceasta urmează învierea, muntele i-a oferit o nouă vârstă …
Constantin Stancu
Ianuarie 2010
