Dacă ştim cu toţii, mai mult sau mai puţin, ce semnifică „european”
– un termen ce apare in latineşte („europaeus”) in plină Renaştere italiană, la
umanistul Aenea Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea –, pentru definirea
„culturii” şi a „civilizaţiei” au curs rauri de cerneală. Este suficient a
aminti că, acum cateva decenii, antropologii Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn
găseau peste 160 de sensuri ale „culturii”, in timp ce sociologul Armand
Cuvillier descoperea 20 de posibile definiţii ale „civilizaţiei”. In ceea ce mă priveşte, socotesc „cultura”
in sensul ciceronian de „cultura
mentis”, de cultură intelectuală aşadar – cuprinzand
literele, artele, credinţele, filozofia –, in timp ce pentru „civilizaţie” – desprinsă dintr-o „civilitas”
erasmiană – văd un cuprins cu mult
mai larg. Unul care include „cultura”, dar o depăşeşte
prin incorporarea faptelor şi evenimentelor ţinand de istoria socială, politică,
economică.
 |
| Foto: Sarmizegetusa |
Mă aflu, aşadar, plasat in preajma unei definiţii mai vechi potrivit căreia „civilizaţia”
este „un ansamblu complex de fenomene sociale ... cu caracter religios, moral, estetic, tehnic
sau ştiinţific, comun tuturor părţilor unei vaste societăţi sau mai multor societăţi legate intre ele”
(A. Lalande, „Vocabulaire technique et critique de la philosophie”, Paris, 1951, p. 141 şi următoarele).
Intră in aceste preocupări, in chip firesc şi eclatant, contribuţii ale unor nume
ilustre ale spiritului de la Johann Gottfried Herder la Francois Guizot, de la Jakob Burckhardt la
Oswald Spengler – cel pentru care „civilizaţia” este destinul inevitabil al unei „culturi” –,
de la Nicolae Iorga la Arnold Toynbee,
de la Aby Warburg la Norbert Elias, de la Fernand Braudel
la Samuel P. Huntington.
Sursa: Răzvan Theodorescu: Cursul Cultură și civilizație europeană
