SPOVEDANIILE IANCULUI
SPOVEDANIILE IANCULUI[1], un
titlu simplu, direct, semnificativ pentru cititorul român de poezie. Nicolae
Crepcia, poet din zona Bradului, în
Munţii Apuseni, a simţit nevoia să pună în versuri spovedaniile unui personaj important al istoriei noastre: Avram
Iancu. Persoana eroului pendulează între mit, legendă, simbol, prinţ, slujitor
al neamului, om aflat sub apăsarea vremurilor, intrat în cântecele românilor,
amintit deseori la sărbători, la evenimente, dominând paginile istoriei oficiale
şi, mai ales, a istoriei vii, pătrunzătoare, eliberatoare.
Spovedania este actul
mărturisiri faptelor în faţa cititorului, dar şi a românilor în general,
prezentarea unor date confidenţiale despre gândurile, atitudinile, suferinţele,
dezamăgirile, obsesiile pe care le-a avut Craiul Munţilor, idealul neîmplinit,
dar adeverit, despre o lume intimă, numai de personajul istoric ştiută, despre
credinţă şi nădejde, despre cunoaşterea venită prin revelaţie, coborâtă în
inima omului. E şi o spovedanie colectivă pentru că idealul a fost, este şi va
fi colectiv… Şoapta lui Avram Iancu e grea, cade în ochiul cititorului cu
putere şi sinceritate, cu puritate şi clarviziune, iar Nicolae Crepcia a
acceptat regulile acestei mărturisiri, ca poet s-a pus în pielea personajului,
depăşind simpla descriere, evitând simplismul. Poate i-a fost familiar
personajul, a încercat să înţeleagă mersul istoriei, suişurile şi coborâşurile,
accidentele epocii…
E ceva imponderabil în versurile
cărţii, cititorul primeşte mesajului, replica nu poate veni, răspunsul e unul
tainic, mereu tainic, după reguli specifice eroilor. Avram Iancu domină
poeziile, poetul acceptă prezenţa imponderabilă, se mulează pe mesaj şi lasă
cuvintele să curgă în felul etern al poeziei populare, captată de luciditatea
scribului ridicat dintre moţi.
Nicolae Crepcia lasă impresia că
spovedania este actuală, a fost martor la ea pentru că spovedania are ca
martori muntele, apele, aerul, simbolurile româneşti, spiritul locurilor,
personajele simple, cu nume româneşti, spovedania e spusă în faţa lui Dumnezeu,
prezent cu fiecare cuvânt, transcendent şi mai ales imanent, un Dumnezeu care îi pasă!
Poeziile, aparent, au titluri,
dar titlul face parte integrantă din corpul textului, e doar o aparenţă a unui
titlu, e aici smerenia poetului în faţa cuvintelor şoptite, spuse cu inima,
legătura aceasta e una structurală, Iancu nu poate fi rupt de popor, de cântec,
de jale, de mesaj.
Versurile prind murmurul
Arieşului, mişcarea luminii în arealul Munţilor Apuseni, izvorul aparent unic
din care a băut eroul, stelele de pe cer, mesajul lor în univers, adevărul
acela simplu, singurătatea, prezenţa lui Horea de la care Avram Iancu a preluat
mesajul, clopotul, tulnicul, ura care atingea vremurile, stânca, Alba Iulia, în
poezie spus simplu, Alba… Apoi piatra istoriei, alungarea Iancului, legătura cu
locul: mă cunosc gorunii şi mă cheamă, în contrast cu vorbele de batjocură,
ochii mei, iar, brusc, pe cerul istoriei un uliu alb ţipă a împerechere,
dispreţul, valul acela de sentimente care i-a prins pe români în mijlocul
imperiului, asaltaţi de armată, jandarmi, trădători, un sistem pus în mişcare
de ură, de dispreţ, de reguli străine sufletului omenesc.
„Şi parcă-aud cum la Ţebea mă
cheamă/Cel clopot cu bătaia într-o dungă/Şi ştiu dacă pentru marea vamă/Puţinul
ce-am făcut o să ajungă/” – Şi parcă-aud
cum murmură Arieşul.
Spovedaniile aduc un mesaj al
durerii, al suferinţei: timpul a ros amintirile ca o molie, sângele a curs spre veşnicie, Transilvania ardea ca
flacără neagră, strigătul munţilor se aude şi în rai, îngerii zburau între
pământ şi cer, iarba păstrează sângele bunilor, lacrimi vărsate în tipare în
formă de tunuri, cămaşa durerii, din rugăciuni mai picură sânge, Dumnezeu umbla
desculţ pe pământ…trecut, prezent, existenţă prin credinţă, potenţată de ideal…
„Am fost atât de aproape/de ideal// Trebuia doar
să întindem mâna/şi să culegem fructul/din ramura/pe care Dumnezeu/Ne-o
aplecase//De ce am aşteptat/Ca alţii/în noi să binevoiască/” – Am fost atât de aproape.
Nicolae Crepcia are puterea de a
ţine sub control talentul său, de a lăsa să curgă pe hârtie şi în suflete doar
puţinele cuvinte, cele cu adevărat semnificative, el nu ţine să epateze
cititorul cu vorbe, el acceptă cuvintele din care au picurat sânge, acceptă
regulile doinelor, a colindelor, a imnului nevăzut, dar legănat între pământ şi
cer, spusa autentică, aşa cum vorbeau moţii pe vremea lui Iancu… Asta dă putere
poeziilor, aduce un iz de demult, o spunere autentică, probabil actuală între
românii din Munţii Apuseni.
Geografia spirituală a volumului
e una autentică, se aud paşii crăişorului, sunt clari la Abrud, la Alba, la
Zarand, pe Arieş, pe Ampoi, pe Celar, la Albac, pe Detunata, dealul Grohotului,
Aiud, Blaj, Viena, Buda, Mihalţ, Piatra Albă, Altarul Transilvaniei…
Personajele care intră şi ies
din fundalul istoriei sunt oamenii Iancului, Horea, împăratul, personaje
emblematice, necesare şi stranii în iconomia
istoriei…
„Voiam să mă vezi Împărate/Ochii
mei i-ai văzut/Şi în ei ai citit/Eu voiam să asculţi/Cu propria-ţi
inimă/Suspinele acestor munţi/” – Nu pe
mine
Iancu Vorbeşte, împăratul
ascultă, Dumnezeu aude… acesta e mesajul poeziilor, mai marii zile îşi purtau
strălucirea prin saloane, alătură de vampiri şi castelane…
Nepot al tău
eu mă socot
Horeo că sunt
Tu ai purtat pe umeri plânsul
Acestui pământ
În sângele tău
Ca-ntr-un râu uriaş
Toată suferinţa
Neamului nostru s-a strâns
Sfinţindu-ţi fiinţa
Chiar şi pe eşafod
Când te frângeau cu roata
În tăcere de moarte
Sângele tău a rămas strigătul
Pe care eu am fost ales
Să-l duc mai departe – Nepot al tău eu mă socot.
Versurile suspendă regulile de
punctuaţie, spovedania este continuă, şoaptă, predică, nădejde, cuvintele curg
din vers în vers ca Arieşul, e suflet românesc şi durere românească în zicerea
lui Nicolae Crepcia…
În cuprinsul volumului sunt
inserate fotografii vechi prezentându-l pe Avram Iancu, ele aduc un aer de
autenticitate, personajul e mai real, e prezentat în diferite perioade ale
vieţii, par fotografiile poetul aşa cum le-a primit de la Iancu, undeva în
Apuseni, dar de fapt sunt fotografiile noastre ale tuturor, uneori nu le vedem,
alteori le scoatem de sărbători, dar el este acolo, la pescuit pe apele
munţilor… „Vă spun adevărul/Singur pescuiam/Pe malul Crişului la Hălmagiu//Dintre
napi/Un şarpe cu coroană/Mă urmărea/Mă chema/Mă aştepta/” - Vă spun adevărul
Gligor Haşa, editorul, scriitor
şi el, are o postfaţă la acest volum de versuri, notează: „Mărturisirile târzii
ale Crăişorului ajunse prin duh la Nicolae Crepcia au tonalităţi de precepte şi
spovedanii biblice şi par a veni din adâncurile subconştientului. Ele ne
prezintă un Avram Iancu mistuit pe propriul rug, însuşi redat prin împlinirea
rugilor care însoţesc spovedania…”
E un ecou persistent în poezia
aceasta, ceva real şi ireal, o jale în cântec, o durere în versuri, lacrimi
care curg şi idealul rezistent la trădări: „Nu am dorul cui să-l spun/Toţi mă
socotesc nebun/Lacrimile-mi sunt de sânge/Dumnezeu în mine plânge/” – Azi îmi par crude jivine
Nicolae Crepcia nu experimentează
în poezia sa, nu are căutări stilistice, nu cade în păcatul căutărilor abisale
a celui care scrie poezie pentru a arăta lumii experienţele necesare, el scrie
pentru că are menirea de a ne transmite spovedaniile, limbajul e viu, scurt,
natural, venit dinspre poezia populară, el observă, evocă, şopteşte şi ne
strigă peste munţi, peste hotare… A acceptat riscul de a părea un poet din
vremuri vechi, dar zicerea e proaspătă, zicerea are ceva de argint atins de
sângele din rană…
Scrie simplu şi adânc despre
Avram Iancu aşa cum îl ştiu vecinii săi, cum îl ştiu moţii, aşa cum îl auzim la
Altarul Transilvaniei…
Constantin Stancu
[1] SPOVEDANIILE IANCULUI, Nicolae Crepcia, Editura „Gligor Haşa”
Publishing House, 2011, versuri, 85pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu