Mașina de scris și timpul... „Ați văzut cum se casează cărțile la bibliotecile mari? E ca la Auschwitz, în loc de oameni, cărți. Eu am văzut, a și trebuit să casez așa ceva. Sunt și lichidator și trebuie să fac treburi impuse de lege... Când se casează cărțile, sunt distruse sufletele celor care le-au scris, sufletele celor despre care s-a scris. Personaje în flăcări!” Proza de azi: Povestiri din Vadul Ars... „Ioan Jude privi în urma bătrânelului. Avea o sacoșă de piață, obișnuită, de culoare gri, în ea ducea atent cărți, dosare, manuscrise. Era legat de manuscrisele sale, nu le părăsea. Ținea la însemnări, la munca lui. Era un om care nu mai avea de pierdut nimic”

 

CONSTANTIN STANCU

 

Proza de azi

 

                               Mașina de scris și timpul

 

-        Fragment din romanul Migranți fără bagaje -

 

În acea zi, un bătrânel simpatic l-a căutat la birou. Un fost profesor, îl știa din poveștile care au circulat prin Vadu Ars. Cunoștea că scrie și el, că era preocupat de cultură, de literatură, de cărți, participa la evenimente culturale. Bătrânelul se prezentă scurt:

-        Radu Costin, cred că mă știți. Iubesc cultura și cărțile și sper să nu vă deranjez. V-am văzut la

multe evenimente, știu că iubiți literatura și că…

-        Mulțumesc, răspunse Jude, așa e, din păcate nu prea mai am timp, generația noastră e cam

grăbită…

-        Poate aveți puțin timp, știu că revista dvs. „Adrenalina literară” este pe val, publică mulți din țară, aș vrea să știți că sunt și eu preocupat…

-        Scot puține numere, primesc multe materiale, e greu să facem o selecție, mă ajută colegii de la firmă, dar sunt cam ocupați… O cafea? Nu putem prinde toate materialele, mai rămân pe afară de pagini, uneori mai rătăcim textele, suntem grăbiți și…

-        Știu, știu… Nu doresc cafea, am renunțat! Așa e, scoateți numere reușite, cu texte de la oameni de valoare din țară. Eu, dacă aveți timp, aș vrea să vă rog ceva. Sunteți și om de afaceri, iubiți cultura, așa că pot îndrăzni la dumneavoastră. Înțelegeți fenomenul și… Uite, am lucrat la o antologie de folclor din zonă, am muncit peste cincizeci de ani, am strâns, am ascultat multe persoane, am un material imens, s-au strâns vreo 1200 de pagini, plus fotografii și altele. O antologie masivă, eu zic că…

-        E unică, interveni Jude. Felicitări, o astfel de carte merită toată atenția, dar costă scump. Aveți vreo editură? Trebuie și un om care să le aibă cu folclorul, să înțeleagă…

-        Am, domnule. Mulțumesc pentru atenție, găsești rar oameni care să te asculte în ziua de astăzi, mulțumesc! Am primit referințe de la academie, de la oameni de specialitate, chiar au scris despre carte, așa pentru prefață, sunt mulțumit. Problema cea mare… Da, am nevoie de sponsorizare, dacă aveți timp. Aici bătrânelul zâmbi, încerca să-l prindă pe Jude, să înțeleagă dacă bate la porți închise sau este un om amabil, deschis…

-        Domnule, ai deschis un subiect tabu. Greu de răspuns. Cred că te poți adresa primarului, mai achiziționează ceva cărți, la biblioteca din localitate, iau și ei unele exemplare, ar fi păcat să nu le avem în bibliotecă. E nevoie de… Eu...

-        Am înțeles, fiecare pe cont propriu. Da, speram la mai mult! În fine, nimic nu e pierdut…Credeam că aveți timp și pentru mine, dacă nu deranjez…

-        Nu, din contră, sunt cam ocupat, cum am zis, dar, sincer să fiu, revista îmi cam ia mulți bani, abia îi adun. Apare pe trimestru o dată, nu e mult. Îmi ia și timp. Am scris și eu o carte despre Vadu Ars, unele lucruri mai vechi de pe aici, am intrat într-un proiect la Editura „WWW - SRL”, una de ținută. Am un contract pe cinci ani cu ei, din păcate, unele cărți nu s-au vândut, trebuie să le cumpăr și să le plasez în locul lor, așa a fost înțelegerea. Să văd cum stă treaba, poate mă ajută prietenii din țară pe care îi public, așa se face. Trebuie să merg prin diferite localități să prezint cartea în cadrul proiectului, alături de alți scriitori. Toate cer timp, bani, alte mișcări. Nu este ușor, vă înțeleg, acum sunt în proiect și nu am ce face. Antologia dumneavoastră merită tot respectul și atenția.

-        Domnul meu, dacă nu deranjez, gândeam că dumneata cunoști pe alți oameni de afaceri și, poate, mă sponsorizează ei, mă recomanzi. Așa am crezut…

-        Deja am aranjat pentru revistă și pentru altele. Problema e simplă, oamenii nu mai citesc, afaceriștii nu sunt dispuși să dea bani pentru cărți, ei sponsorizează altele, mai ales „politicon”, așa este în lume. Înțelegeți? Oamenii nu mai au timp, scriitorul nu mai reprezintă nimic în societate, alții sunt vedetele, lumea s-a schimbat. Cultura doar așa, un semn de noblețe, de activitatea derivată, puțini trăiesc din cărți. Care se bagă în afaceri. Și în cultură se fac afaceri, nu e un domeniu interzis!

-        Cam aveți dreptate, eu am ajuns la o vârstă înaintată, nu mai am timp pentru altele, vreau să spun ce am de spus. Voi… Uite, am scris despre castrul de la Vadul Ars, sunt puține lucruri știute în zonă despre asta. O localitate însemnată pe timpul romanilor, treburi uitate, pomenite de Ptolemeu, s-a cam uitat. Am găsit o carte mai veche, dintre cele două războaie, știi, nu militar a scris despre asta. Un ofițer care a studiat zona și care avea planurile lui. A făcut cercetări în perimetru, a descoperit unele lucruri, cu greutate… Nu deranjez?

-        Nu, domnule profesor, nu! Îmi fac timp, sunt lucruri interesante, sunt și jurnalist, nu prea mai am timp de asta, dar ascult. Poate scriu un text despre toate acestea. Nu aveți un rezumat, ceva?

-        Am, domnule! Ți-l aduc. Dar să scrieți cu suflet, că eu pun preț pe astfel de lucruri. Poate puneți ceva din cartea mea în revistă…

-        Să vedem, domnule profesor.

Ioan Jude se opri și-l privi pe omul din fața sa. Un om în vârstă, pasionat, o comoară de înțelepciune, de lucruri din trecut. O memorie a locului. Se gândi că toate acestea sunt bunuri pierdute pentru oamenii din Vadu Ars, că lumea este în mișcare și că altele sunt importante. Luxul, comoditatea, fițele, moda. Petreceri la nunți, la botezuri, de sărbători născocite ad-hoc, de majorate pentru tinerii care abia intrau în viață.

Omul avea un chip plăcut, senin, împăcat cu sine și cu lumea. Merita mai mult, era târziu pentru astfel de oameni. Ioan Jude împinse capsatorul din fața sa, de pe birou, spre margine, aproape că era să cadă. Omul din fața sa sări și-l prinse. Îl privi pe Jude și zâmbi.

-        Domnule profesor, cărți lucrați pe calculator? Poate publicați în format electronic…

-        Vag, domnule, ca pe mașina de scris, nu prea le am cu lucrurile astea noi. Nu prea știu cum e cu Internetul.

-        Păcat, lumea s-a schimbat. Acum virtualul ia locul hârtiei. Oamenii comunică masiv pe Internet, mai ales tinerii. Citesc, care citesc, se informează instant. Cărțile pe hârtie… Poate păstrați și pentru mine un fișier cu antologia de folclor. Sunt interesat, când am timp, am să citesc!

-        Dacă îmi iese proiectul cu vreo editură, vă comunic, poate cumpărați un exemplar, e scump pentru o carte, clar. Dar merită, e ceva unic și academicianul…

-        Știu, am să văd ce pot face, poate cumpăr vreo trei exemplare, le dau cadou, în afaceri apar și astfel de situații. O carte e un cadou de lux, mai sunt businessmeni interesați de așa ceva, mai ales străini.

-        Dacă aveți timp, uite am la mine o antologie de poezie religioasă din zonă, am lucrat la ea mai mulți ani, a apărut de ceva timp. Sunt oameni care au suferit, unii au murit din cauza unei poezii, știți?

-        Da, am auzit. Erau vremuri grele. În pușcării s-a scris…

-        Domule Jude, dacă nu vă răpesc din timp, toți au suferit! Merita să colecționez aceste poezii, să rămână… Durerea mea este că nu se citesc în biserici, sunt uitate. Am fost la evanghelici, au traduceri slabe de la americani, nu pun preț pe limba română, la ortodocși e mai altfel, dar ei au canonul lor. Am rămas surprins, oamenii din pușcării au suferit pentru credința lor, au pierdut totul, tinerii de azi nu prea știu despre această lume. Oare totul e pierdut?

Omul i-a întins o carte obișnuită, tipărită pe hârtie ordinară, coperte obișnuite. Erau imprimate pe ultima copertă imagini din pușcării, cu oameni în zeghe, cu oameni slabi, suferinzi, cu garduri de sârmă…

-        Cunosc fenomenul, domnule profesor! Păcat!  Mulțumesc pentru carte. Este o realizare. Cât despre mine, am să cumpăr, așa cum am zis, vreo trei exemplare, am să vorbesc cu primarul să vă ajute. Antologia de folclor este bună de cadou, mai ales la politicieni. Va face impresie, la zilele orașului merge să fie prezentată, biblioteca va achiziționa. Discutați și la biblioteca județeană…

-        Mulțumesc, e cam puțin, sper să găsesc o formulă, cumva. Iertare! V-am răpit din timp!

-        Nu e cazul, mi-a făcut plăcere! Știți, un poet care a făcut pușcărie, de pe undeva de prin Africa de Sud, a luat Premiul Nobel. Nu, din Nigeria, nu-i mai știu numele, e complicat! Și-a scris poeziile pe hârtie igienică, le-a înțepat cu un ac, așa le-a scris. Ce suferință, ce oameni…

-        Da, e greu. La poeții creștini pe care i-am prins în antologie, iertarea apare mereu ca stare.

Tinerii de astăzi nu mai știu ce este iertarea. Mă uit pe la televizor, îi văd hotărâți în manifestații, au telefoane care luminează, fac semne, unii se bat cu polițiștii pentru… nimic. Au tot felul de manifestări, umblă dezbrăcați pe stradă, prin metrou, pledează pentru căsătorii dintre homosexuali, pentru „parada libertății”… Aici omul accentuă pe aceste cuvinte, glasul lui avea ceva ironic și de revoltă. Continuă: „Libertatea însemna mai mult. Când ești bătut, mănânci arpacaș puțin și continuu, când nu ai medicamente, când suferi pentru credința ta, când urinezi sânge și puroi, când stai în frig și muncești până la epuizare… Fără familie, fără prieteni. Oamenii aceia tac, le este rușine să zică despre vremurile pe care le-au trăit. Tăcerea lor…”

-        Aveți dreptate, domnule profesor. Eu zic să vă adaptați, să vă țineți cărțile în format

electronic, lumea nu va mai putea depozita vagoane de hârtie… Ați văzut cum se casează cărțile la bibliotecile mari? E ca la Auschwitz, în loc de oameni, cărți. Eu am văzut, a și trebuit să casez așa ceva. Sunt și lichidator și trebuie să fac treburi impuse de lege… Când se casează cărțile, sunt distruse sufletele celor care le-au scris, sufletele celor despre care s-a scris. Personaje în flăcări!

-        Lichidator? Ce meserie! Dar cred că e o afacere bună!

-        Trebuie să trăim, în vremurile de acum falimentul este cea mai bună afacere! Dacă lumea nu e bună, trebuie lichidată…

-        Sunteți cam cinic, dacă aveți timp și pentru mine, vă pot spune altă dată povestea cavalerului roman de la castrul nostru. Nu știu dacă o știți?

-        Timpul trece repede, eu vă mulțumesc pentru vizită, vă doresc să găsiți editorul care să vă ajute, merită. Totul este afacere, în final. Nu vă mai frământați pentru tinerii de astăzi, sunt mai practici și au vremea lor. Unii citesc direct pe telefoanele mobile, pe calculatoare, în fine, altă lume, zise Jude.

-        Da, domnule, da. Aveți dreptate. Poeții aceia din pușcării știau să ierte și iartă încă! Fără iertare nu se poate merge mai departe. Sper că nu v-am răpit din timp…, spuse cu glas scăzut profesorul.

-        Nu, din contră! Am câștigat timp, dar sunt presat, am lucrări de făcut, vedeți dosarele

acestea? Au termene! Trebuie să mă încadrez, altfel pierd mult!

-        Bună ziua! Sper să vă faceți timp pentru cărțile care apar în Vadu Ars. Sunt bune și

importante, nu vă luați după mode…

Ioan Jude privi în urma bătrânelului. Avea o sacoșă de piață, obișnuită, de culoare gri, în ea ducea atent cărți, dosare, manuscrise. Era legat de manuscrisele sale, nu le părăsea. Ținea la însemnări, la munca lui. Era un om care nu mai avea de pierdut nimic. Jude puse cartea de poezie religioasă în raftul din dreapta sa. Aruncă o privire spre carte, o răsfoi rapid, mecanic. Spera să aibă timp pentru a o citi. Din câte văzuse, în carte erau prezentați și poeții închisorilor, despre unii lumea uitase. El nu auzise niciodată de unele nume.