TALENT, IMAGINAŢIE, CREATIVITATE ŞI ERUDIŢIE, LA UN LOC: “ŞOBOGRÉ
-155 de povestiri scurte şi ultrascurte- * CHIROMANTUL
REGINEI - nuvelă”,
de Adrian Botez
Noul volum de proză al scriitorului
Adrian Botez (“ŞOBOGRÉ -155 de povestiri
scurte şi ultrascurte- * CHIROMANTUL REGINEI - nuvelă”,
apărută la Rm. Sărat, Editura Rafet, 2017)
încântă, încă de la primele pagini, ochiul cititorului - prin bogăţia erudită a
documentării, prin sprinteneala reflecţiilor şi profunzimea cugetării
la “cele
ale lumii”. Cele 155 de scurte povestiri sunt mici diamante, fiecare
din ele atent şlefuit, toate plămădite din felurite întâmplări, fie mitologice,
fie istorice, fie din zgura şi tăciunii realităţii, presate sub teribila greutate
a spiritului atent, scrutător, al neiertătorului de sminteli umane - Autorul. Povestirile, unele dintre ele,
dezvăluind taine (împovărătoare, patetice sau amuzante...), din biografiile
unor cunoscuţi scriitori sau din existenţa unor (încă) neuitate personaje/personalităţi
istorice (Carol I Stuart, Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Vincent Van
Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, François Villon
etc.) - poartă spre noi prospeţimea şi
autenticitatea surprizei.
Cea care dă titlul colecţiei de
micropovestiri, Şobogre (de pildă!), îl are ca erou pe smintitul marchiz de
Sade, cel căruia perversiunile sexuale îi erau singura şi de căpătâi
preocupare. În disperare de cauză („internat” fiind el la Bastilia...),
dementul experimentator sexual încearcă, în nebunia sa, încrucişarea dintre o şobolăniţă şi un biet greiere. Deliciul povestirii vine din
dezvăluirea semantică: marchizul s-a gândit să boteze inchipuitul rezultat al “încrucişării”
cu o alăturare a numelor celor două vietăţi: RACIGALLE ( rat
-fr. şobolan – şi, respectiv, cigalle
– greiere) Autorul duce imaginaţia
mai departe decât ne-am aştepta, denumind ipotetica vietate („hibridată” ca o
culme a absurdului!) “şobogré”, adică prescurtările de la
“şobolan”
şi “greiere”!
Adrian Botez identifică gesturi, oarecum similare cu cele
ale marchizului de Sade, nu doar la oamenii contemporani nouă, ci chiar şi
la…Dumnezeu:
“ (…) Numai că experimentul s-a oprit cam pe-aici… - …adică, n-a trecut de prima sa fază. Pentru
că greieraşul (de sub stea neagră!) s-a înecat în umorile din vaginul
şobolăniţei…adică, exact ce nu prevăzuse marchizul întreprinzător…
Din
toată isprava “alchimistului” (care
a stăruit să păstreze cadavrul ghinionistului greiere, în vaginul
şobolăniţei…poate-poate, şi în moarte, “cigale”-ul
va slobozi ceva, cumva, în matricea şobolănească…!) s-a cam ales praful. Ca
urmare, şobolăniţa a murit, a doua zi după decesul greieraşului, de un soi de “septicemie şobolănească”…iar “şobogre”-ul a murit, şi el, înainte de
a se naşte. A decedat, cum s-ar zice – încă din starea de…proiect!
…Ceea ce
arată că demenţa experimentatorilor depăşeşte, uneori, cu mult, media
acceptată, de oameni şi de Dumnezeu…A se vedea, printre atâtea altele, şi cazul
de la Geneva, cu “alchimiştii
antimateriei”[1]!
…Pe de
altă parte, stai şi te gândeşti că astfel de experimente, fără cap şi fără
coadă, se fac şi la nivel divin. Spre
exemplu, Dumnezeu a vrut să corcească un înger c-un drac – şi-a ieşit…omul!
Zău că n-a ieşit ceva de seamă, cum se tot laudă Preabunul: o arătare, pe de-o
parte, proastă ca un greiere,
cântând, flecărind şi pălăvrăgind fără rost…pe de alta, cu o fire lacomă şi
apucătoare, răutăcioasă şi crudă, precum şobolanul…
Da-da,
zău că n-are cu ce se lăuda (…“capodopera
Creaţiei”, “capodopera Zilei a Şasea”
- auzi!)…El, ”Marchizul Celest”…!
În esenţă, povestirile din volum sunt parabole, totalitatea lor reprezintă un fel de
catehism al normalităţii, prin concluziile ce strălucesc, luminoase, în conştiinţa
cititorului. Un fel de “aşa să nu faceţi” - pare să fie
strigătul disperat ce răzbate din fiece poveste-povestire-parabolă.
Cine s-ar fi gândit că onorabilul, dar poate prea prolificul
Honoré de Balzac - să fi fost, în realitate, un grăsan ahtiat după
câştigul de bani, un ahtiat după femei, un foarte prost gestionar al afacerilor
sale literare şi un snob, în cautare de parvenire, cu orice preţ?
Adrian Botez este, în general, prea puţin reverenţios, cu
personajele sale, oricât de sus-puse ar fi fost ele, cândva, în istoria
umanităţii terestre. Spre exemplu, el afirmă, despre amiralul englez Horatio
Nelson, care, după moarte, a fost “conservat”, de marinarii săi (ca
să-l aducă şi îngroape, după moartea sa, în bătălia de la Trafalgar - în
Anglia), într-un butoi enorm, cu un amestec format din vin, coniac şi whisky:
“...Ceea ce impresionează, în biografia acestui erou
britanic, mort la datorie (pe vasul-amiral, Victory... – ultimele vorbe ale amiralului au fost: „Mulţumesc
lui Dumnezeu şi Emmei, mi-am făcut datoria!”) - este modul
cum ştiu englezii nu doar să trăiască, ci să şi moară: trupul decedatului
(şi atât de iubitului amiral, despre a cărui pierdere, legată de victoria
Angliei, asupra Franţei napoleonice, la Trafalgar, însuşi regele Angliei,
George al III-lea, ar fi
spus, cu lacrimi în ochi: "Am
pierdut, mai mult decât am câştigat”…) amiral-erou a fost adus, în Anglia, spre a fi înhumat...
- ...ÎNTR-UN BUTOI IMENS, CARE CONŢINEA
O CANTITATE, CU TOTUL RESPECTABILĂ, DE CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY...
...Ce pleaşcă (...invidiată, în primul rând, de irlandezi
şi de scoţieni!) au unii, dom'le - chiar
şi după moarte...!
Auzi, el, NELSON,
puritan, abstinent convins! - ...şi cadavrul lui păstrat într-un butoi cu CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY! Phii!
„Nelson să fii, noroc să
ai!”
Toate povestirile sunt savuroase. Unele dintre ele, datorită
erudiţiei şi acribiei autorului, par oarecum fantastice, deci greu de acceptat,
ca adevăruri istorice. Altele - au concluzii dezarmant de simple, aproape de
neacceptat, şi ele...tocmai din pricina golului surprizei bruşte (“căscat”
ca o genune, în faţa preatihnitului cititor!) - gol format în mintea unui
cititor ori snob, ori prea sofisticat…Te aştepţi ca personajul să cadă în
genunea de posibilităţi ale prăbuşirii…şi te pomeneşti cu el căzând într-o
banală…FÂNTÂNĂ!
FÂNTÂNA – ca FEREASTRĂ
spre Mistica Transcendenţă…
Oricâte paradoxuri fascinante construieşte - din
toate povestirile autorului răzbate talentul de povestitor şi imaginaţia
debordantă a scriitorului Adrian Botez. Volumul beneficiază de ample
introduceri explicative, atent documentate şi fin detaliate, de parcă autorului
i-ar fi teamă să nu fie greşit înţeles. De altfel, ceea ce este de ramarcat, la
modul pozitiv, în plus faţă de calităţile enumerate mai sus, este atenta
documentare a autorului. Vastele note de subsol, adevărate incursiuni istorice,
sunt nu doar o expresie a respectului faţă de cititorul avizat/neavizat, ci
chiar un mijloc didactic extrem de eficient, dovedind apartenenţa autorului la
nobila “şleahtă” a educatorilor “înrăiţi”... Un autor
mistagog-pedagog mistic (iniţiator!), care te obligă, pur şi simplu, SĂ ÎNVEŢI.
SĂ AFLI. SĂ ŞTII. SĂ DESCOPERI.
Nuvela Chiromantul reginei excelează, din
acest punct de vedere. Aşa cum am putut constata (tot răsfoind “opurile” mistagogului Adrian Botez…), Revoluţia sau,
mă rog, aşa-zisa “Revoluţie Franceză” este aproape o marotă, pentru onorabilul
autor. Este subiectul multor proze de-ale sale, semn că evenimentul istoric cu
pricina îl obsedează, prin nefirescul şi nedreptăţile, prin atrocităţile
implicate în “Revoluţia Franceză”, autorul considerând că acest episod
istoric a nenorocit, pe vecie, Franţa, prin impactul negativ asupra noţiunilor
de regalitate legitimă, prin răsturnarea scării normale a valorilor morale,
prin adoptarea “anormalului” pe post de normalitate. Povestea reginei scăpate
de ghilotină, prin substituirea sa, ocultă, cu o sosie parcă născută ad-hoc (şi
chiar aşa şi este, în poveste…!), e prea savuroasă ca s-o devoalăm noi, aici.
Personajele poveştii-nuvelei sunt absolut “meseriaş” creionate, obscurul
Cagliostro/Joseph Balsamo, aventurier admirabil descris, aparent naivul cavaler–chiromant,
un fel de confident sui-generis al nobilei regine, sau chiar regina însăşi - sunt
personaje vii, parcă sărite dintre coperţile cărţii, în faţa cititorului uluit.
Îi doresc lui Adrian Botez să scrie cât mai multe asemenea
minunate cărţi (de tip “şeherezadic”!), prin care să
re-învie spiritul autenticului CITITOR-DE-CARTE/PAGINĂ!
Octavian
CONSTANTINESCU
[1] -În
august 2000, laboratoarele CERN din Geneva, Elveţia au finalizat construcţia
unei "FABRICI DE ANTIMATERIE". Scopul acesteia este de a crea
atomi de antihidrogen. Problema este că aceşti atomi, odată sintetizaţi, se pot
anihila intrând în contact cu materie. Această problemă ar putea fi rezolvată
cu ajutorul unor "capcane" magnetice în vacuum,
aşa-zisele capcane Penning, care să prevină asemenea coliziuni.
S-au detectat mici
cantităţi de antimaterie, într-o zonă de Univers dominată, de departe, de
materie. Antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia care o înconjoară, cu
care se anihilează, rezultând raze gamma. Această lumină a fost detectată încă
din 1978 ca provenind din centrul galaxiei noastre. Cercetările au continuat
şi, acum, fizicienii propun un mechanism, pentru a explica apariţia acestei
antimaterii. Această antimaterie există pentru foarte scurt timp, lovindu-se
repede de materie şi anihilându-se. Observarea acestei lumini a permis
astronomilor să detecteze prezenţa acestei antimaterii” – cf. wikipedia.
…Se cunoaşte faptul că atunci “Când
materia şi antimateria se întâlnesc, acestea reacţionează violent. Materia şi
antimateria dispar (se anihilează), lăsând în urma lor o formă de energie,
stabilizată de obicei ulterior ca foton de înaltă energie (raze gamma) – sau…o gaură neagră”.
Adică, mai pe româneşte: e foarte posibil, dacă experimentul demenţilor “alchimişti”
genevezi “reuşeşte” (?!) – în locul Pământului, ba chiar în locul
Galaxiei, să rămână (“să se obţină”)…un “şobogré”
de forma unei…”găuri negre”!
…“Casa
arde (…lumea moare de foame, de boli oribile şi de nedreptatea
strigătoare la cer…), iar
“babele” (avide de…”homunculoizi”) se piaptănă…!!!”
Sursa: Adrian Botez
