Continuarea pe acest blog!
Această
perioadă deplin fastă şi influentă asupra nou-sositului la Paris, s-a
desăvârşit după întoarcerea în ţară (1904). Se cunoaşte: „lecţia franceză”,
„predată” verbal în atmosfera cursurilor
de la şcoala boemei pariziene l-a ajutat enorm pe Ion Minulescu la construcţia
şi structurarea sa ca poet şi, în primul rând ca poet simbolist. Iar cei mai
buni dascăli i-au fost, indiscutabil, A. Rimbaud (1854-1891), Mallarmé
(1842-1898), Verlaine (1844-1896), Bertrand (Aloysius)(1807-1841) ş.a., fără
a-i omite din context pe belgienii: Émile (Adolphe
Gustave) Varhaeren
(1855-1918), Maurice Maeterlinck (1862-1949), Charles van Lerberghe (1861-1907),
oarecum mai puţin cunoscuţi publicului larg de cititori români. însă fără a-l depăşi
vreunul dintre ei pe C. Baudelaire (1821-1867) al cărui volum de versuri Les Fleurs du Mal, a fost, mărturisit sau nu, una dintre
cărţile relevante în acest sens şi importante, care au influenţat, în bună
măsură întreaga creaţie, dar mai ales poetică a lui Minulescu. Şi, în acelaşi
context, este de subliniat un lucru, iarăşi extrem de important: la Paris,
Minulescu l-a cunoscut pe însuşi Jean
Moréas (1856-1910), cu care
s-a şi împrietenit, se spune, acesta fiind cel
considerat întemeietorul
și teoreticianul simbolismului mai ales
după ce a publicat în Le Figaro „Manifestul
simbolismului” (1886), Jean
Moréas care a scris versuri
de atmosferă autumnală și crepusculară, cu rezonanţe din Baudelaire şi Verlaine, relevând
preferinţa pentru cuvântul evocator, rar şi preţios. În paranteză
fie spus, Minulescu nu a fost singura „victimă” în poezia românească dacă avem
în vedere şi că Flori de mucigai (1931),
volumul de versuri semnat de Tudor Arghezi (1880-1967), în care se simt destul
de clar reminiscenţele din poezia simbolistă franceză (v. Baudelaire, de ex.).
În
condiţiile arătate, ce să ne mai mire înclinaţia către simbolism a lui Ion
Minulescu? Aşa cum şi în ceea ce îl priveşte pe Macedonski, cunoscutul autor al
rondelurilor şi al Nopţii de mai, care a susţinut, nici mai mult nici mai puţin decât că el era iniţiatorul
simbolismului în România, adevăr care reiese fără echivoc din textul/comentariu
apărut în revista Literatorul/15.06.1892
şi intitulat destul de revoluţionar: „Poezia
viitorului.” Constituind un fel de manifest presimbolist, autorul său, Al. Macedonski,
precizează: „Prin simbolism, ca si prin
instrumentalism care e «tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în
instrumentalism locul imaginilor», poezia si-a creat un limbaj al ei propriu,
limbaj in care se simte in largul ei»”. Dar trebuie precizat repede că această publicare se
petrecea în anul 1892, adică la şase ani după
ce francezul Jean Moréas a publicat în
1886 Manifestul mișcării, în ziarul Le Figaro…
Însă,
având ca temă de discuţie viaţa şi opera unuia dintre principalii noştri
simbolişti, se cuvine, cred, să apelăm la DEX pentru a lămuri pe deplin şi
irevocabil lucrurile. Aşadar: „Simbolism s.n. (…) 2. Curent
în literatura şi arta universală, constituit în Franţa la sfârşitul sec. XIX,
potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lunea înconjurătoare
poate fi exprimată şi descifrată
cu ajutorul simbolurilor.
(…)” (cf. DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 987).
În atari
condiţii, respectiv într-un cadru bine definit şi impus de… francezi, lui Ion
Minulescu nu i-a fost greu să-şi scrie opera lirică în acel spirit al
simbolismului timpuriu de la noi, condiţie în care Călinescu nu ezită să
noteze, definitoriu: „Ion Minulescu (…),
a fost de la început primit ca exponentul
cel mai integral al simbolismului român…”
(G. Călinescu, în Istoria literaturii
române…, Ed. Minerva, 1988, p. 691).
(Va continua)
Dumitru Hurubă
