Ars poetica stanciană relevă, în ultimă instanţă, «...un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / [...] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…». Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamofozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânului eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…», dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte...». Dar nu numai „melodios timp“ există, ci şi spaţiu melodios (spaţiu-capcană în care poetul mai respiră «prin poeme ca Iona în chitul său», spaţiu de Fată Morgană etc.), „Turn Babel“, palat / labirint reverberant, camere melodioase, fără / cu Prinţ şi Scribi ce «aleargă pe coridoare lungi, strigă, / se cheamă unii pe alţii – / ecou labirintic într-un palat / în care s-au rătăcit mulţi. // Se opresc, brusc, uimiţi: / Prinţul este manuscrisul, / [...] // Prinţul ieşea din camerele melodioase, / ei, scribii, nu înţelegeau, / fiecare se străduia să-şi amintească / limba în care au rostit primele cuvinte, // prin arterele lor curge cerneala nemuririi, / plângeau cu lichide cuvinte… »; scribul – cel ce satisface «foamea de scribi din univers», cel cu umbra-i «pe cuvintele sale nescrise» –, în ultima instanţă a textului, se declară „monovalent-potenţial“: «Atât pot face: scriu textul / cu un stilet vechi pe tăbliţă de pământ uscat, / apoi textul mă înghite…»; cauza-i analfabetismul „polivalent-potenţial“, faptul că scrie «într-o vreme când nimeni nu citeşte».
Fie poet, fie scrib, ori, în general, ens
din orizontul cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, întotdeauna «s-ar
întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul», pentru că-ntotdeauna «îi
scapă ceva important, / [şi] din cauza aceasta nu-şi vede umbra / pe mâinile
lui Dumnezeu».*
_____________________
* Cronica Ars poetica opurilor de sub raftul de sus al
antimateriei deturnate din bibliotecă, de Ion Pachia-Tatomirescu, a
fost publicată în revista online, „Confluenţe literare“ (ISSN 2359-7593), anul al VII-lea, ediţia nr. 2388, sâmbătă, 15 iulie 2017 – http://confluente.ro/ion_pachia_tatomirescu_1500094686.html.
