Ioan Evu nu mai are nimic de
ascuns. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate. Unii copaci dau rod
toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a dat
rod în cântec pentru Ioan Evu.
Poetul are puţine lucruri, ca
avere. Alături de sine sunt: cărţile, ghitara, maşina de scris, inspiraţia sa,
undiţa şi, mai ales, o mare iubire. Regretul suprem al poetului este că nu şi-a
împlinit iubirea.
De fapt poeţii sunt blestemaţi
să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire. Pentru poet
principiul de a-ţi iubi aproapele este unul fundamental. Ioan Evu mai are
răbdare, mai are destin pentru asta. Sunt sigur că la bătrâneţe, ajuns aproape
înţelept, poetul îşi va împlini dorul de iubire.
Ioan Evu a publicat de tânăr.
A fost pătruns de suflul
eminescian.
Îi stătea bine cu privirea
visătoare, cu ghitara înmugurind, cu speranţa de iubire, sărutat de premiile
vremii.
Acum Ioan are răbdare. Are
răbdarea de a se întâmpla atâtea în viaţa sa: un război undeva,
superficialitatea politicienilor altundeva, trădarea prietenilor, uitarea
iubitelor, neglijenţa primăriei, blestemul altor poeţi care nu înţeleg ceea ce
este de înţeles. În timpul acesta Ioan merge la pescuit şi se-ntâlneşte cu
cerul şi apa, cu focul şi cu pământul, cu cercul şi cu piatra. Natura, cu
magnetismul ei, face lumină în viaţa poetului şi asta e bine, numai aproape de
natură se mai poate încărca de eternitate.
Poesia lui Ioan Evu uneşte
metafora şi expresia modernă cu stilul clasic, cu ritmul şi rima eternă a poesiei
eterne, este o împlinire deplină. Ca la
nimeni altcineva cântecul şi simbolul se împerechează în versurile
poetului. De aceea cititorul va găsi în paginile cărţilor sale câteva poeme
peste care nu se poate trece, sunt poeme definitive, asigurate de etern şi
divin, pentru care s-a plătit atât albastru încât nu va încăpea în destin.
Memoria poetului este o
memorie de aur. Aproape că îşi urăşte această memorie care devine pe zi ce
trece o dulce povară. Dar memoria sa redă speranţă, iubire, dor, durere, tristeţe,
blestem.
Cântecele sale sunt demne de
fredonat. Sunt pline de suflet şi nu fac parte din moda zilei. Cântecul său
izvorăşte din ghitară ca lava din pământ. Totul este natural, nimic nu se
cheamă a fi comercial.
Când Ioan cântă : „Dă-te jos din turnuri, frate...” simţi
că se va întâmpla ceva cu sufletul tău. E o chemare, e o invocaţie adresată
ascultătorului, de parcă ne-am afla cu toţii într-un templu. Suntem imploraţi
să ne amintim că lumea asta este un templu şi nu un stadion în care urlă
nebunii, cerşind pâine şi circ.
Ajuns la maturitate, poetul a
renunţat la compromisuri. Nici măcar în viaţa sa privată nu mai face
compromisuri, trăieşte în plină iubire pentru semeni. Nimeni nu-i poate lua
această iubire, nici măcar cei care îi refuză iubirea. Este încrâncenat în
dorul său de frumos, de bine. Ioan Evu a descoperit câţiva poeţi adevăraţi pe
care nici revistă nu i-ar fi băgat în seamă, pe care criticii îi ignoră, şi-i
ignoră pentru sunt poeţi adevăraţi.
Nu de mult Ioan Evu a scris la
o revistă însemnată despre un poet tânăr dăruit poesiei, iar revista a refuzat
colaborarea pentru că Evu a „îndrăznit” să scrie despre necunoscuţi. Dar Ioan
va scrie despre poeţii adevăraţi pentru că el nu mai vrea să facă acele
compromisuri care rod cultura română în chiar esenţa ei. Îi stă bine lui Ioan cu această ambiţie, cu
această hotărâre...
Poemele sociale ale lui Evu
izvorăsc direct din „Doina” lui
Eminescu. Sunt poeme care ard, sunt torţe vii, sunt aruncătoare de flăcări
dintr-un război ce nu va izbucni poate niciodată. Poetul „simte” mişcarea
socială cu durere, cu spaimă, dar şi cu speranţă. El nu se dă bătut, acolo unde
unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va
eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate...
„Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./ Cel purtat de
cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt
un adevărat testament.
Evu este pregătit de plecare.
El este gata să meargă acolo unde se întâmplă ceva important, el simte chemarea
pământului. „În noaptea asta voi pleca/ spre
nicăieri spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/ ai grijă să nu uit ceva…//
Costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din vremea când eram copii/ cu
cerul prins în colivii..”
Cândva un mare poet, pe numele
său Tadeus Rozewicz a scris un poem special pentru Ioan Evu: „Îmi
plac femeile bătrâne/ femeile urâte/ femeile rele// sunt sarea pământului//...
femeile bătrâne sunt nemuritoare// ... femeile bătrâne sunt indestructibile/
zâmbesc cu indulgenţă//... când mor/ din ochi le curg/ lacrimi/ care se
împreună/ cu zâmbetele de pe buzele/ fetei tinere”. Acest poem al poetului
polonez este o profeţie şi pentru Ioan;
simbolul acesta este revelator, iubirea se-mplineşte doar în plină maturitate,
în plină ninsoare...
În inima lui Ioan se naşte
imediat cavalerul bătrân pregătit pentru tinere iubiri. Ioan este pescarul,
pescarul de oameni, care face din cântecul său piatra pe care veacul acesta va
clădi iar poesia...
Bine ai venit pescarule!...
Râul e în faţa ta, furtuna te aşteaptă, furtuna va fi îmblânzită...
Ioan Evu: Rentabilă
e totuşi poezia…
(Ioan Evu, Înger
de rezervă, Piteşti: Editura Paralela 45, 2016. Colecţia Biblioteca
românească - poezie)
Ioan Evu realizează în volumul de
versuri Înger de rezervă, apărut în
anul 2016 la Editura Paralela 45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit
de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm interior şi rimă, cu
muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are concluzii finale despre viaţă
şi artă.
Atmosfera dominantă este de aceea
a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E nevoie de încă un
înger pentru a ne apărat de neant. Îngerul păzitor e depăşit, a căzut în
genunchi împreună cu poemul. Temele poeziei sale rămân aceleaşi: Iubirea,
natura, singurătatea, paradoxul lumii moderne, stranietatea. Dumnezeu este
invocat cu pasiune, este invitat la un cântec discret şi melancolic.
Volumul este alcătuit din două
părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie.
1.
Înger de rezervă;
2.
Calendar fără duminici (Exerciţii
de uitare).
Materia volumului devoalează un
poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi muri! Despre ce tace poemul…
Idei şi teme profunde se
desfăşoară în faţa cititorului: Văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi
pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără
duminici, poem frânt, spre ţara nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de
poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare,
Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici.
Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se
arcuieşte, energiile s-au topit…
Despre toate acestea poemul tău
ar fi putut să tacă dar uite
cum te ia târfa de viaţă la întrebări
într-o dimineaţă oarecare
când descoperi în oglindă
un chip ostenit
amintind vag de tine (Neutrino, p.
7).
Din poeme descoperim o tablă a
fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu de prins în
cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi credinţa şi-a epuizat
dimensiunile, individul s-a topit în lungul şir al celor care merg pe jos prin
istorie.
erai în tine în acelaşi timp şi înafara
ta
un ce indefinibil prăbuşit
în hăul dintre larvă şi nimfă
întemniţat în carcasa oaselor tale
cărunte
şi liber totdeodată ca un nenăscut
levitând deasupra imensului
ocean amniotic
în aşteptarea
celuilalt mileniu (Neutrino, p. 10).
Speranţa se iveşte din miracolul
poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine posibilă doar prin valenţele
artei care armonizează omul cu universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi
redat ca un imn, o religie a suferinței:
Şi-n viforul acest neiertător
mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie
iar de va fi într-un poem să mor
fă-mi Doamne
învierea poezie! (Poemul în care voi muri,
p. 12).
Pasiunea poetului izbucneşte
dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre lumini.
Un poem paradigmă pentru cititor,
un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat regula simplă, de
bază, o temă dominantă a volumului:
În ziua a şaptea ostenit fiind
Tatăl Ceresc a aţipit
preţ de-o secundă cât o mie de ani.
S-a deşteptat din somn
şi a semnat cel mai frumos poem
care s-a scris vreodată.
Acel poem avea un singur vers:
Lumină.
Şi s-a făcut deodată
deşi soarele era de mult pe cer
exact acolo unde
El îl aşezase (A şaptea zi, p 13).
În spatele tristeţii, a angoasei
există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni, dorinţe, cântec, puls
în venele timpului. Duminica de început se întâlnește cu sărbătoarea de final
în plină lumină!
Sufletul este un curcubeu
troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă, cuvinte de oţel
care pot răzbuna poetul, fructul tainei neîncepute, o lume în care își duc veacul traficanții de
îngeri, oglinzi mincinoase, amurg împresurat de zei, o clipă care ar putea
dăinui o veşnicie, niciodată adio…
Poetul face un salt peste timp,
poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume fardată cu monezi:
Rentabilă e totuşi poezia.
Cum ai dormi cu tâmpla
pe-o lamă de cuţit
ca un bătrân canar
îndrăgostit de colivia
în care de un secol
văzduhul a murit.
Rentabilă e
totuşi poezia (Poezie şi pâine, p.
29).
Poetul precum gladiatorul, cu
tâmpla pe o lamă de cuțit!
Sentimentul părtăşiei cu cei apropiaţi
este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se iveşte în zicerile lui Ioan
Evu, o puritate nădăjduită, o salvare care se coboară din cuvinte, astfel ele
au puterea care schimbă timpurile, schimbă fiinţa.
Femeie ia copilul meu
curat ca roua pe morminte
să-l auzim pe Dumnezeu
cum se pogoară în
cuvinte (Bocet, p. 37).
Sunt poeme atinse de aripa
îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc
miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile
tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat
oameni şi anotimpuri. Lecturile din marile cărţi ale istoriei, tumultul care a
schimbat colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în
acest volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de focurile de
artificii. Îşi asumă, pe lângă sinceritate, responsabilitatea de a spune
adevărul acela care doare. A scris despre cărţile multor poeţi, a făcut-o cu
empatie, cu bucurie, convins că este un slujitor umil al poeziei române.
Lecturile i-au marcat viziunea.
A doua parte a volumului, aşa cum o
mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea reală şi
iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în mişcare întreaga scenă
pe care se desfăşoară poezia cu toate miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră
reciproc, o femeie străină plânge în oglindă, o mişcare între real şi iluzoriu,
femeia care iubeşte - rana care vindecă
bărbatul de eternitate, un veac de singurătate în aşteptarea ei, prinsă în
cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte sub ploaia ostilă. Timpul fără iubire trebuie
ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul îndrăgostit,
ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar dimineaţa de luni/ şi
viaţa trece rânjind mai departe/ cu sau fără sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p. 54).
Bărbatul se joacă în plină singurătate
cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu vor mai veni. Este un joc
asumat, o perioadă brutal dispărută, o eternitate fără de ieşire.
Numai poetul a şoptit pentru sine:
aceea nu era o femeie
ci însăşi tandreţea.
Şi chiar în clipa următoare
s-a prefăcut într-un mesteacăn.
Însă nimeni n-a observat
schimbarea nici măcar el poetul
mesteacăn (Poetul mesteacăn, p. 60).
O nouă călătorie se arată, spre o ţară
unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără întoarcere, ieşirea
prin locul de scăpare a istoriei:
În noaptea asta voi pleca
spre nicăieri spre undeva
nu mai fi tristă doamna mea
ai grijă să nu uit ceva (Spre ţara nevermore, p. 67).
Dincolo de stările inevitabile care
macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al poeziei care
cântă în ninsoare, a poemului care poate deschide uşi, un poet special,
remarcat de critica literară ca un scriitor original, preocupat de valoarea
poeziei sale, iubitor de poeţi singuri şi speciali şi care ştie să pună mesajul
în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea.
Ioan Evu, tentaţia poetului de a consuma poezia între
caterinci, gramofoane şi abisuri (critic de bunăvoie)
Ioan Evu ne
ademeneşte cu o nouă carte apărută la Editura Tipo Moldova, Iaşi – 2013, în
colecţia Opera Omnia – publicistică şi eseu contemporan, Cartea consumatorului de poezie.
Titlul este
uşor ironic, el trasează tensiunea dintre literatura celor dedicaţi şi
literatura bazată pe interes economic. Ioan Evu este poet, unul echilibrat,
pasionat de poezia bună, trăită, poezia fără compromisuri. El este făcător de
poezie, a reuşit să facă o legătură între poezia clasică şi modernă, între
ritmul şi rima obişnuită şi ritmul şi rima ideilor în opera sa. Trăind în
Hunedoara, într-o provincie aproximativă, dar aproape de centru poeziei, de
inima ei de aer înalt şi lumină, el citeşte cu pasiune şi încearcă să pătrundă
misterul poemelor care vin din neant în lumea de fiecare zi. Ioan Evu nu
priveşte neapărat la faţa poetului, la numele lui fabricat de marketingul
literar practicat de noua paradigmă a poeziei române actuale. El priveşte la
anotimpurile eterne ale poeziei dintotdeauna, la ceea ce aduce mister, la
cântecul discret din cuvinte, la fulgerul care leagă ideile şi vieţile
poeţilor.
Cartea are o precuvântare din partea poetului critic
şi câteva note biobibliografice, debutând
cu un argument şi propunând viaţa poetului marcat de cărţile scrise dar şi de
cele citite.
Eseurile,
notele literare, textele „consumatorului” sunt originale, ne aduc la lumină o
poezie aparent minoră din punctul de vedere al reţelei literare oficiale, dar o
poezie a pasiunii fără rezerve, scrisă cu „vârful inimii”, cum ar afirma
Nichita Stănescu, poetul etalon. Un eseu este dedicat chiar lui Nichita, unicul, era nevoie de un argument forte
ale „consumatorului”, de brand-ul cel de toate zilele. Iată ce scrie poetul
Ioan Evu despre Nichita: „Eminescian prin structură, arghezian prin strădania
de a renova permanent limbajul clasic prin frazări inedite, şi barbian prin
capacitatea de a elabora o poezie celebrară, „rece”, esoterică, Nichita
Stănescu reuşeşte, totuşi, să-şi găsească propriul drum, opera sa fiind o
sinteză a poeziei iluştrilor săi înaintaşi”. Iată argumentele pentru cititorul
de poezie! Nichita este unic prin sinteza făcută între poezia de ieri, poezia
de mâine şi poezia de azi, fără compromisuri, fără inginerii financiare şi de
gaşcă nebună.
„Consumatorul”
de poezie ne propune câteva teme importante care au marcat fenomenul poetic al
ultimilor ani: abisul din neantul personal, întoarcerea la Noul Babilon, ficţiunea
ca argument pentru poetul din provincie, frumuseţea care strigă din şanţul de
proximitate, neantul aparent, alfabetul din cuvinte şoptite, strigătul poetului
în vremea vremii sale, lecturi de sărbătoare, ţipătul vertical al poeziei,
codul din versurile scrise, călătoriile literare care încep în mintea poetului
şi sfârşesc în inima sa, metaforele care curg în piaţa centrală, limitele
poeziei între frontiere nevăzute şi neputinţele poetului, astrele care macină
ideile din cuvinte potrivite, poemele care pot îmblânzi fiarele sălbatice ale
vremii. Da, Ioan Evu este acordat la emisia continuă de poezie care dantelează
viaţa socială a lumii. Nu lipseşte umorul când abisul aparent macină poeţii
pentrucă, nu-i aşa, există o carte de colorat mintea, scrisă de Dumitru Hurubă
pentru copiii literaturii care au îmbătrânit în poeme, ca soldaţii în turnurile
cetăţii...
Ioan Evu a
scris despre opera unor poeţi pe care i-a cunoscut şi care au marcat viaţa
cotidiană, unii din judeţul Hunedoara, alţii din judeţul literaturii bune,
viaţa acestora i-a atras atenţia asupra operei, existând o legătură strânsă
între pasiune şi dramă personală.
Mai era nevoie
de o carte de critică literară? Da, poezia este mereu un continent neexplorat!
Ceva mereu trebuie descoperit, redescoperit, sintetizat, analizat şi...
persiflat, sau apreciat. Ioan Evu recunoaşte: nu are veleitatea unui critic,
dar are urechea muzicală a poetului făcător de poezie. Este el un banal
consumator de poezie? Nu, este poetul care strigă poezia celorlalţi poeţi, din
dragoste de poezie! Este un generos, capabil să privească spre poetul din
şanţul istoriei, dar şi spre cel de pe culmile disperării! Până şi poeţii mor,
scrie Ioan Evu, moartea este un argument forte, pe aici au trecut poeţi! Textele din această carte de critică au
fost la timpul potrivit, cronici publicate în revistele literare, a susţinut
cândva, din generozitate, o rubrică permanentă de recenzii în Provincia Corvina, Hunedoara, o revistă
de rezistenţă în provincia de cuvinte a poeţilor talentaţi. A susţinut poeţii
la debut, la maturitate, după moarte. Unele texte s-au pierdut în neantul
aparent, altele s-au păstrat, au intrat în această carte. Poeţii scriu despre
poeţi, ei scriu din pasiune, critica este un pretext de a rescrie marile teme
ale poeziei...
Despre Ştefan
Augustin Doinaş, „consumatorul” de poezie remarcă un fapt aparent banal, poezia
va rezista în timp pentrucă: „Ştefan Augustin Doinaş se află într-un continuu
dialog cu adevărurile primordiale iar poezia sa este o continuă provocare a
fatumului”. Despre Horea Gârbea afirmă:
„Structural, Horea Gârbea e un contemplativ, dar care posedă rara abilitate de-a emite sentimente etern umane a căror
tranzitivitate are asupra cititorului impact imediat”.
Când citează,
Ioan Evu, vede poezia altfel decât un critic de rasă pură: „...frumuseţe
prăbuşită-n şanţuri/ artă schilodită de-un destin hazliu/ Dumnezeu există e-al
supremei uri/ peste tragedia de a avea un fiu// carne azvârlită de un zeu
mârşav/ în incandescenţă sâmbure de gheaţă/ victimei cu vremea chinu-i e nărav/
peste întâmplarea de a avea o viaţă” (Ovidiu Băjan – Frumuseţe pură prăbuşită-n şanţuri).
Despre Ioan
Barb scrie: „Ca structură, Ioan Barb este un romantic, însă cu o bună aderenţă
la concretul realităţii imediate”. Apoi citează: „... am cerut să fiu
euthanasiat înainte de naştere// aşa cum m-au inventat într-un incubator/ eram
omul fără origine fără Dumnezeu/ cu o gaură în locul numit suflet/ au vrut să o
astupe cu silicon...”.
Ioan Evu,
recunoaşte, în faţa poeţilor analizaţi în carte: „... am încercat să restitui o
câtime din generozitatea cu care, la rândul lor, alţi cronicari literari s-au
aplecat asupra scrierilor mele atunci când aveam atâta nevoie de încurajările
lor”.
Ioan Evu se
adresează unui popor special, poporul poeţilor în vremuri complicate, la limita
timpului flămând de poeme...
Cartea
„consumatorului” este şi un elogiu furtunii în care au trăit poeţii fără număr
de identificare, este cartea unui însoţitor discret, în umbra cuvintelor
născute din preaiubire, a poetului fără armură, a poetului cu o biografie a
durerii, este critica unui poet de bunăvoie în faţa muntelui adormit...
Constantin
Stancu
* Poeţii
„consumatorului” de poezie: Ionel Amăriuţei, Ioan Barb, Ovidiu Băjan, Adrian
Botez, Dumitru Chioaru, Dan Constantinescu, Rau Constantinescu, Ciprian Cosma,
Nuţa Crăciun, Nicolae Crepcia, Adrian Demnea, Florin Dochia, Ştefan Augustin
Doinaş, Dumitru Dumitrescu, Horea Gârbea, Dumitru Hurubă, Dorina Brânduşa Landén,
Iv Martinovici, Laurian Lodoabă, Ion Mircea, Gheorghe Mocuţa, Mariana Pândaru,
Maria Diana Popescu, Atila Socaciu, Constantin Stancu, Robert Stauffer, Nicolae
Szekely, Ioan Vasiu, unicul Nichita Stănescu.
