Continuare de pe acest blog
Ca să nu mai
vorbim că Eugen Lovinescu îl numeşte pe Minulescu „adevăratul stegar al simbolismului”, la care trebuie adăugată
precizarea un pic veselă a lui Şerban Cioculescu şi anume că poetul ar fi fost
„agentul cel mai activ al simbolismului
înainte de război”… Iar criticul
este de părere că, în esenţă, se poate aprecia că poezia minulesciană, de
o muzicalitate plastică, reuşea să capteze în mod spectaculos, mai ales prin
structură. Însă ar fi total greşit să eliminăm din context faptul că încă unii
dintre contemporanii lui Ion Minulescu, mai cu seamă literaţii, au apreciat
umorul şi lirismul poetului, precum şi că alţii i-au contestat versurile
simboliste.
În tot acest
spaţiu ideatic, este normal să avem în vedere esenţa lucrurilor, respectiv că simbolismul
românesc, până să atingă faza de maturitate odată cu marele poet, a fost mai
întâi precedat de câteva încercări de redefinire a lirismului cu scopul de a se
personaliza în „lupta” pentru eliberarea de sub imperiul poeziei eminesciene şi
din… ţinutul unui anume epigonism. Începutul şi-apoi impunerea-consolidarea
acestui fenomen a avut şi s-a desfăşurat, odată sau concomitent, cu apariţia
creaţiei lui Macedonski, Minulescu, Petică, Anghel, Densuşianu… Din acest punct
de vedere, Macedonsski încearcă şi reuşeşte într-o oarecare măsură să impună o transformare/transferare a creaţiei lirice în
spaţiu diferit decât cel eminescian. Până la urmă, acest nou incipient curent
literar, simbolismul, ajută la modul propriu şi consistent individualizarea
creaţiei literare, mai ales poetice. Pentru acest ansamblu uriaş al
schimbărilor, apariţia lui Minulescu în peisajul liric de-atunci, a avut un
impact foarte important, pentru că se renunţă la polemicile de cenaclu şi la
speculaţiile teoretice, poetul adresându-se direct publicului doritor de poezie
altfel. Acest lucru se petrece tocmai fiindcă poezia sa, de o muzicalitate plastică
este aptă să ademenească ascultătorul, cel mai adesea în mod spectaculos, mai
ales prin structură decât prin versul în sine, astfel cititorul este în permanenţă invitat să
participe la actul de creaţie. Pentru că Minulescu îşi închipuie lumea ca o
scenă de teatru, el însuşi apărând ca personaj din spectacol, fiind cel care şi
reabilitează lirismul comun şi pentru că romanţa devine la el un soi de program
de comunicare în stil impresionist, „jovial şi expansiv, revărsat şi bonom, cu
clipiri şirete şi complice”, spune, pe bună dreptate, Serban Cioculescu. Ca un
fel de aproximativă concluzie, mă voi folosi de ajutorul lui Perpesicius, care crede
şi notează: „Poezia lui Minulescu biruia
prin sinceritatea accentului ei. ''Romanţele'' mai ales cucerise prin palpitul
acelei melancolii, acelei tristeţi care se degajează din toate sonorităţile
sufletului său. Este în ''Romanţe'' o undă de adevărată şi mare poezie, care
trebuie cătată mai ascuns.” (id.).
Dumitru Hurubă
