Galeria chipurilor
(Daniel
Pișcu, Per amorem, poeme,
Bistrița:
Editura Charamides, 2014)
Surprinzătoare
cartea Per amorem, un album de
fotografii în cuvinte despre cei dragi, despre lumea care te-a primit cu iubire
și te-a lansat pe o elipsă specială, poet în patria iubirii. Daniel Pișcu este
cunoscut ca un scriitor neconvențional, refuză să abordeze căile mediocre și iluzorii,
refuză experimentul de dragul acestuia. Cărțile sale au multă adrenalină, umor,
fac legături între lumi și epoci, sunt oglinda unei memorii tensionate,
eliberate din labirintul mov. Membru al Cenaclului de Luni, premiat de mai
multe ori, incisiv și elegant, flămând de narațiuni lirice, a publicat
numeroase volume de poezie, proză, eseu, s-a remarcat printr-o prezență
constantă în piața de cărți și are un simț acut al realității.
Poetul
este recunoscător celor care l-au modelat ca om, părinților, prietenilor,
familiei în sensul larg al viziunii. Intră sub atenta sa exprimare bunicul,
tanti Valerica, unchiul Ștefan, nea Petrică, tanti Matilda, tataie Vasile,
domnul Binder, Șpak, Țucu, poetul etc. Invazia realismului în poemele acestea
este totală, lirismul se naște din relații pline de dragoste, din blândețea cuvintelor
sau a gesturilor, din tandre amintiri cu oameni care au marcat timpul celui
care a privit, a mers mai departe, a ieșit în piața mare din orașul de aur.
Fiecare dintre aceste personaje are ceva special, Daniel Pișcu a reușit să
capteze chipul rupt din eternitate, unul spiritual, a realizat o galerie a chipurilor în acest volum.
Dragostea rămâne, ne spune Apostolul Pavel, e o valoare care dă stabilitate
relațiilor interumane, liniște sufletească, perspectivă spirituală, bucuriile
de fiecare zi. Volumul de versuri este neconvențional, deși am putea să-l legăm
de scrierile lui Marin Sorescu, de exemplu, însă Daniel Pișcu are curajul de a
fi altfel, mereu altfel, este el însuși.
Ultimul
poem dă sens acestei galerii de chipuri: „Despre mine…/ și ceilalți/ nu știu/
nimic” (Despre mine, p. 73). Se
dezleagă astfel enigma cărții: Misterul are un mesaj mai profund decât
narațiunea elaborată și căutată.
Tot spre
final, fiul își privește tatăl ca pe un vad prin care viața curge în mod
firesc: „Tatăl meu/ m-a cules din el/ ca pe un mărgean/ din lanul de grâne” (Pattern, p. 72).
Titlul
poemului și poemul fac adeseori corp comun, ideea curge de la etajul de sus
spre lumea de jos, nu există ziduri, mesajul este continuu, elastic, cu impact.
Toate aceste personaje ar putea face parte din viața oricărui cititor și, dintr-o
dată, descoperim că poezia are ceva divin. Șirul lung de oameni reprezintă
viața cu secretele ei minime care ne plasează pe orbita liniștii. Sensibil,
poetul captează toate acestea, cuvintele ard la foc blând, sunt calde și
luminează întunericul vremii.
Există
predestinare? Iată întrebarea care se ridică din poeme, îl agresează violent pe
cel care privește; și în timp de privește lumea se schimbă și privitorul se
schimbă și el și lumea intră sub arcadele lui Dumnezeu.
Din
dragoste Daniel Pișcu a prins esența, acea picătură care modelează oamenii,
picătura de eternitate.
Cităm:
„Tanti
Dorina/ vorbea franțuzește/ impecabil/ deși era doar profesoară de istorie./
Conversam/ discutam/ erudit./A murit singură/ cum a și trăit,/ de la minus/ la
plus infinit (Tanti Dorina, p. 15).
Se poate
observa tensiunea dintre viața trăită în relații, foamea după lumi necunoscute,
totul sub semnul unei singurătății menite să se armonizeze cu eternitatea.
Daniel Pișcu vede dincolo de cuvinte, cu toate că se folosește de ele cu stil, frazele
au menirea de a amplifica destinul oamenilor.
Despre
doctorul Stănciulescu poetul remarcă profesionalismul acestuia până la limita
previziunii, infatuarea celui care știe, dar și ghilotina destinului: „Am făcut
până la urmă/ ulcer gastric și duodenal./ El a trecut pe celălalt mal” (Doctorul Stănciulescu, p. 28).
Există
personaje unice, ele au capacitatea de a-l înțelege pe celălalt în vremuri
neînțelese, această deschidere duce la o și mai mare panoramă a spațiului-timp:
„Fii sigur că atunci când/ voi aprinde o lumânare,/ chiar numai în gând/ mă voi
gândi la tine/ ca la un rând vertical/ textual, cumpătat și demn,/ ca la un rând
cu corp, cu trup și suflet./ Ordonat - ordonate./Vezi, viața, ca și moartea/
sunt trecătoare (George, p. 67).
Exemplele
pot continua, personajele anonime și totuși fiecare cu imaginea în oglinda
memoriei, devin importante, relațiile, așa cum am mai arătat, sunt cele care
dau valoare fiecărui suflet. Dialogul pe care poetul îl poartă cu ele nu se
desfășoară în timp concret, se desfășoară în plină realitate formată din
trecut-prezent-viitor, o viziune mai amplă, artistul, cum ar zice Marin
Sorescu, s-a dat puțin înapoi, în poem, pentru a avea mai multă perspectivă, să
nu reteze viziunea. Reținem amprenta spirituală a chipurilor: guru al orașului,
sufletul lui era un mare secret, cinci bani pentru o pușculiță invizibilă, un
bărbat gelos pe femeia lui chiar și la bătrânețe, cineva nu avea dușmani,
generozitatea ca ritual într-o lume acidă, un om înconjurat de cărți pe care
poetul crede că nu-l va vedea îmbătrânind vreodată…
Toate
aceste relații îl marchează pe scriitor: „Ne eliberam astfel/ pentru josul și
înaltul…” (Sandu, p. 54); „Comunicam
ușor despre toate./ Era mai aproape/ De viață decât de moarte” (Tanti Zoica, p. 56); „I-am simțit mereu/
căldura și ocrotirea./ Sper să fie și el/ bine Acolo…” (Unchiul Paul, p. 19) etc.
Simplu,
profund, cu versuri reduse la esență, reușind să exemplifice iubirea cea după
care toți tânjim, folosindu-se de energia realului ca de o metaforă venită din
epistole vechi, răbdător și implicat până la anularea personalității, jucăuș și
serios, Daniel Pișcu ne demonstrează că viața este un dar care merită apreciat,
ceva venit de sus și experimentat aici, jos. Un poet matur care nu-și permite
să rateze ținta. Cum singur definea narațiunea lirică, sunt scene-imagini din
viața aceasta atât de vulnerabilă și care, iată, se topește repede în ochii
personajelor.
Rămân
chipurile…
Constantin
Stancu
Sursa: Rev. „Emia”, nr. 4/2017
