Matematica îngerului
(Paulina
Popa, Matematica îngerului –
fragmentarium- , versuri, 154 pagini, Deva: Editura Emia, 2012)
Într-un
limbaj deschis, curgător, Paulina Popa dezvăluie în cartea Matematica îngerului – fragmentarium
– parte din frumuseţea şi rigoarea vieţii, grija lui Dumnezeu pentru oamenii
săi, pentru ca miracolul vieţii să rămân miracol.
„Am
găsit poeme din care s-au înălţat biserici” – iată frumuseţea care aduce
finalitate, calculele divine pentru ca omul să devină perfecţiune se împlinesc
şi putem accepta frumuseţea absolută a
creaţiei.
Prin
această carte poeta pune în joc predestinarea omului, o acceptă şi poezia se
dezvăluie ca un mijloc prin care cele luminoase intră în inima omului. Este o
viziune pe care o acceptă şi intră în proiect cu toată libertatea, asimilând
contradicţia.
Volumul
de versuri este masiv, bogat în imagini, în chemări, în miracole, deschidere
spre taine şi rădăcini. Mama, matca din care se revarsă viaţa, frumuseţea
creaţiei care domină ochii omului lucid, luminile care vin spre mintea celui
atent la această frumuseţe, poezia – izvor de mângâiere şi mod de comunicare
perfect pentru oricine, răceala unora în faţa frumuseţii, dragostea care ne
învăluie, poemul viu din care se aud şoapte, cu sângele se scriu poeme şi miracole,
sprijinit de poem poţi ajunge la cer!
Frumuseţea
este rod al rigorii, proporţia, armonia, calcul exact, duc la dragoste, totul
ivit dintr-un plan uneori ascuns, uneori descoperit şi planul nu este al
omului. Fragmente, adică semne, nenumărate semne care vin spre noi şi nu avem
unde ne ascundem, ele avertizează, indică locul, timpul, sensul.
Poezia
ţâşneşte din matematica fiecărui vers:
răni în multa singurătate, arbori care sprijină luna, matematica îngerului cea greu de înţeles, frumuseţea creaţiei este
absolută şi este mai mult decât materie, în pământ sunt ascunse zilele lumii,
frânghii ne ridică la cer, dormim printre ierburi cu faţa spre Dumnezeu, sinele
este limpede ca o floare, apa sub care fierbe altă apă.
Matematica îngerului pune presiune pe sufletul poetei, efectul sunt
poemele care îşi regăsesc matca originală din care au evadat cândva. O lectură
atentă va dezvălui cititorului o poetă migăloasă, brodează fiecare idee,
fiecare gând, fiecare zicere, pune pasiune, ştie reţeta secretă, ştie
cantităţile, substanţele şi ideile. Cuvintele se leagă între ele, poemele se
leagă, finalul unui poem trezeşte la viaţă poemul care urmează, în care se
edifică un singur poem final şi masiv, un ritual femeiesc. Dintr-o inimă bogată
se revarsă versuri care nu au mai putut rămâne ascunse. Poeta se liberează,
poezia poate fi mărturie, rugăciune, şoaptă de dragoste, avertisment. Cântec.
Realizăm
că umerii mai păstrează urmele aripilor, singurătatea este un exerciţiu perfect
pentru cei care cunosc drumul de la viaţă la moarte. Bărbatul este un veşnic
Ulise în drum spre Itaca, este o zeiţă a înţelepciunii care protejează poemul,
perfecţiunea, cu toate că iubirea este batjocorită în pieţele publice.
Poemului
i se cuvin cuvinte sfinte,
acelea
rostite de sacerdoţi,
ori
cele rostite cu sfială,
de
pruncul ce deschide gura,
cu
teama primei silabe (Poemului, p 30).
Paulina
Popa este în dialog permanent cu îngerul, cu sine, cu oamenii, cu poemul care
este viu, cu cel nevăzut, cu bărbatul pregătit de înger, arhetip păzit de
cuvinte, cu umbra, cu lumina, vorbeşte, povesteşte pruncului ce stă în ascuns,
este deschisă. Dialogul, monologul, mărturia, o eliberează de limitele destinului.
Casa, ţara, biserica, strada, cărţile, visele, sfinţii care nu mor, stau de
veghe în lanul de poeme, iată, sunt locuri unde lumea poate deveni perfectă.
„Toate
drepturile copiilor tăi vor fi anulate,/ ascunse în amintirea unei vieţi pe
care ar fi vrut să o ducă” (Torţa, p. 35). O tristeţe care afectează viaţa
noastră cea de toate zilele, poeta simte acut această realitate, ratarea unei
alte vieţi mai frumoase. Ziua devine tot mai grea, răutăţile acoperă lumea, o
mantie de gheaţă pe umerii lumii, oamenii uită
de geometria îngerului.
Frumos
şi bun, bărbatul din cuvinte,
cel
ce ridică sus pe braţe noaptea
apoi,
cântând, dispare-n zori cu visul,
luându-şi
din trezire partea (Frumos şi bun ca unul
care vine, p. 41).
Ivirea
bărbatului din cuvinte devine adâncă materie în lumea-ncremenită şi pustie...
Iată, întruparea omului se face din cuvinte, durerea ruperii cărnii de carne
este percepută acut, lumea este perfectă aşa cum apare ea în matematica
îngerului.
Fragmentarium, este parte din volum cea mai densă, sunt poeme care
se cheamă, lasă semne, numerotate ca în manuscrisele vechi de la I la LXXVII, cifrele romane ne întorc cu gândul la marile
edicte emise de împărat, la disciplina de fiecare zi. Poeta este parte în
partea bună a lumii, a neamului, acut simte acest lucru, versurile sunt
apăsate, scrise cu stiletul pe o tablă de plumb.
Dacă
te rogi pentru tine te rogi!
Pentru
tine cânţi, dacă ştii cânta!
Ascultă:
îngerii cântă împreună cu tine.
Bucură-te!
Eşti
viu!
Dacă
scrii, pentru alţii scrii!
Alţii
sunt cei ce-ţi vor învieţui poemul
sau
îl vor îngropa pe vecie!
Tu
luminezi şi lumină vei fi – etern! (XXXVII,
p. 109).
Cu
alte cuvinte: „La cer ajungi doar cu poemul simplu, curat ca o piatră,/ cea
care poartă în ea generaţii” (XLIII, p.117).
În
această parte a volumului ni se relevă o viziune aparte asupra lumii, o
dinamică a devenirii sub aripa îngerului preocupat de matematica divină, de
calcule care să ne ridice deasupra-deasuprelor... Întoarcerea la cele eterne:
credinţă, cultură, educaţie, cunoaştere, legătura cu părinţii de trup şi cu
părinţii patriei, cu partea bună a lumii accesibile şi apropiate. „Felul cum
atingi pământul cu picioarele goale spune mult despre lungimea aripilor tale” (XLIX, p. 123). Un înger trece prin
fiecare om, dar omul nu-l vede!
Fragmentarium, vas de lut, special, de primit lacrimile poetei,
părţi dintr-o lume perfectă scrisă în cer, Paulina Popa se străduieşte să ne-o
predea limpede şi curată. „Exprimă-te aşa cum ştii:/ simplu ca-n pântecele mamei (LII, p. 126).
Legătura
divină cu cele alese se accentuează şi vine spre cititor: „Într-o lume mai bună
vei iubi poezia./ Într-o lume mai bună vei tremura de fericire./ Deasupra ta va
fi timp... (LVI, p. 130).
Ultimele
versuri: „Numele tău să mulţumească Domnului pentru poem şi/ pentru Matematica
Îngerului, Amin” (LXXVII, p. 153).
Am
putea reproşa poetei lungimea poemelor, frazele care curg, revolta din cuvinte
şi singurătatea care radiază din zicere, poate diluarea dialogului sau vorbele
simple care sunt preluate din limbajul obişnuit, de pe uliţa satului, din
biserică. Nu putem împiedica apa care curge şi duce poemele spre viaţa cea din
viaţa de zi cu zi. Matematica permite
şirul lung de numere care atrag şirul lung de cuvinte, în vechime fiecare cuvânt avea un sens profund, dar reprezenta şi o
valoare, Paulina Popa nu se poate rupe de începuturile lumii...
„Umerii
tăi mai păstrează urmele aripilor/ ce te purtau prin norii ca nişte lei tineri/
prin ierburile înalte ale savanei” (În
veacul veacului, întotdeauna, p. 23).
Constantin
Stancu
