Ion Pachia-Tatomirescu: Istorie literară de mâine. „Autorul valah a muncit mult la această carte, monumentală în felul ei, destinată profesioniştilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor (cum îl numeşte pe cititor), erudiţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţia istoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege ce se poate petrece cu poporul român aşezat în Valahia cea pusă sub curcubeu”

Istoria literară de mâine, pagini cu energie radiantă din cuvânt

(Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I-II-III, Timişoara: Editura Waldpress, 2015)

Ion Pachia-Tatomirescu are curajul să ne propună o vizitare a literaturii române dintr-o altă perspectivă decât cea uzitată de cronicari vremurilor, dându-se înapoi în moarte pentru a avea perspectivă şi viziune. Poet, scriitor incomod şi cu multă imaginaţie, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a corăbiei cu scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a literaturii române. E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat cu altceva... Autorul valah a muncit mult la această carte, monumentală în felul ei, destinată profesioniştilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor (cum îl numeşte pe cititor), erudiţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţia istoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege ce se poate petrece cu poporul român aşezat în Valahia cea pusă sub curcubeu. Operele scriitorilor reflectă viaţa oamenilor, datele sunt pertinente, stările profunde. Acolo unde nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul şi funcţionarul public, ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi zice: am fost şi noi aici, am învins!

Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu artistul ca personaj de excepţie în faptele românilor. Volumele au un index în care sunt prezentaţi scriitorii, artiştii români şi străini, cei dinamici prin opere, cei care au influenţat opere, cei care au aclamat învingătorul şi care au plâns pe umerii învinsului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenţie fiecărui scriitor care a ieşit în perimetrul literaturii, care a avut ceva de zis. Responsabilitatea autorului este cu atât mai mare cu cât a redactat monografia imensă într-un stil academic ireproşabil, răspunzând astfel unor întrebări care se pun în dosul draperiilor: literatura este importantă!

Probabil că istoria aceasta va isca multe discuţii, poate va fi lăsată abandonată de specialişti, tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şi real. Sau poate nu va fi aşa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personale, spiritul de echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor, criticii cu detentă, istoricii prinşi între mandibulele istoriei recente, vor trece, va fi nevoie de armonie şi echilibru într-o Europă a europenilor, de o Românie puternică inclusiv cultural. Cultura va face diferenţele. Literatura va demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton armat se va schimba cu spinarea peştelui cel mare care l-a înghiţit de Iona şi peisajul va fi altul.

Spre deosebire de istoria literară „oficială”, distinsul receptor va înţelege de ce, Ion Pachia-Tatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva direcţii, a depăşit limitele şi s-a pliat pe unda albastră a timpului. Deschizând frontierele, viitorul va arta altfel.

Ion Pachia-Tatomirescu porneşte de la o viziune a unui curent necesar în modernitate: paradoxismul, reacţie la paradoxurile sociale de tot felul, reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie. Cad şabloanele, cad măştile. Sunt paradoxuri esenţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea rezolvării problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamice, afectează istoria literară oficială şi dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a face diferenţa dintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a fost pus la locul lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la necuvânt, la antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul gravitaţional al creaţiei în mişcarea de din  naştere. Depăşirea limitelor a declanşat o nouă geografie literară, necesară în evoluţia istorică, universalitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii” valahe. Logosul ridică nivelul de maturitate al operei scrise şi citite, prinsă pe orice fel de suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce în patria noastră de logos, nu de vorbe. Scriitor şi el, Ion Pachia-Tatomirescu pune în evidenţă sfera de cunoaştere poetică şi de cunoaştere artistică: universul, cu macrocosmos şi microcosmos; este aria de desfăşurare a personajului literar cu frac şi papion, având în mâna dreaptă un şoim sugrumat. Abordarea se face în limitele fără de limite, literatura de la origini până la data scrierii istoriei, stilurile se întrepătrund şi se completează. Tangajul între versul liber şi poezia cu formă fixă se rezolvă prin întoarcerea la esenţe, dinamica este întru catharsis. Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie sub impulsul cunoaşterii ştiinţifice. Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei înflorite din cuvinte.  Sunt doar câteva direcţii abordate, analizate, cenzurate la modul sublim, şi turnate în texte pentru generaţiile care vin şi cele care mai acceptă paradoxul literar ca expiere şi energie specială.

Au mai rămas platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios. Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a depăşit marginea de aur a literaturii prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu - un zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim Învierea...

Mai putem indica spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori, limbajul piramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii, spre azurul seminţei, spre Golgota scribului, enigmele regatului ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf galactic, fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de uraniu la rugăciuni, cuvintele înflorind.

Paradoxul îl putem defini ca acel fenomen unic şi divin prin care viitorul determină trecutul, modelând prezentul, după cum ne relevă profeţii (mari şi mici) de multă vreme.

Ion Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă şi profanul face jocul şi arbitrează. Am putea reţine de la poetul şi istoricul literar: „Sintagma – des vehiculată – poezie tânără atrage după sine şi cea de poezie bătrână; ori poezia este starea de aur a Spiritului / Logosului, este stratul de ozon protector al planetei-suflet împotriva radiaţiilor ucigaşe; ori ozon tânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie” (p.528-529, Vol. II).

Ion Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau indirect, cu tact sau abrupt,  la final ne va ridica spre salut o mână cu şapte degete ca cea din Autoportret cu şapte degete, de Chagall, (p. 523, Vol. II).

A consemnat Constantin Stancu