Note literare
Câteva cuvinte
prof. dr. Adrian Botez
FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
„ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, de CONSTANTIN
STANCU
A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI
(Ultima săptămână)”, Editura
CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN
STANCU s-a „culcuşit” (cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale
extrem de precise!) într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba
de „etapele
creaţei autorului” şi alte şabloane de exprimare stângace, asemenea
celui de mai sus. La CONSTANTIN STANCU
se poate vorbi despre câte vieţi REALE
a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună tuturor oamenilor
istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de proză editate, s-ar
face vreo şapte vieţi...
Ceea ce am spus mai sus se
constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia
despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare
dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN
STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a
Cuvântului), într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul
volum nu s-ar diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de
ascultarea (până la urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor
ele-nde ele născute („sui generis”) prefirându-se, ca
boabele de mătănii, printre degetele Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare
dintre volumele trecute / precedente era mărturie pentru o nouă
maturitate/variantă de viaţă matură a
lui CONSTANTIN STANCU, acum este
vorba de ceva mai mult (sau, după unii, mai puţin...): acum, CONSTANTIN STANCU este nu un simplu
scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial - ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale /
metempsihozelor „în direct” – cât şi
magia transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit,
în cele vreo şapte etape-vieţi - magie a
transfigurărilor care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a
rămas versatilă, ci Poezia lui CONSTANTIN
STANCU anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante
mundane, magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al
jongleriei cu existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării
morţii. Deci, trăim Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar
trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce
contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel
cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici
măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi
evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate
excepţională, cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un
veac al mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa
vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă,
paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o
numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate
existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de
a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de
personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează
/anihiliează personalităţile (cu o dibăcie ţinând de instinctul de
conservare/perpetuare – perpetuare a vidului,
ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în
zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”,
devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de
relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne,
cumva, izolate şi desolidarizate,în raport cu salvatoarul haitic al vidurilor - şi să cadă pradă, Doamne fereşte! – unei
invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care, până în ultima clipă a
vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa, infernal-corozivă,
exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute, paralitice...!).
Da, cazul CONSTANTIN STANCU este simptomatic,
pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate să nu fie, cumva,
depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă
(generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”,
alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). (...)
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă - “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a
devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren, încât îşi poate
permite, contrar uzanţelor epocii
terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale,
precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii
aceia,/dacă formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit
Dumnezeu,/de ce nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de
nevăzutele frontiere?//Păsările s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le
împiedică aripile./Lupii s-ar întoarce la primele animale de pradă,/dar le este
teamă de frigul din cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au
creat,/apele rupte din coasta uscatului,din ţărmul dintâi...//Omul s-ar
întoarce la Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...// Totdeauna îi scapă ceva
important,/din cauza aceasta nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu...”
(cf. Despre filozofi sau cărătorii de
bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi,
fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod
steril, absurd şi complet artificialo-iraţional, pentru a „evada” din sfera divină
(sau, măcar, de a întârzia întoarcerea la originaritatea noastră sacrală!) –
Creatorul ne are, permanent (precum orice pescar divin are, în puterea majei
salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi penibil! - „peştele” uman!) - „umbra pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi
filocalic strălucit, un bijutier perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva
cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia
cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în
cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE,
DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă
principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar
neprimind, până acum (cel puţin!) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi
versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-RAŢIONALĂ), PISCUL semnificând împăcarea şi
resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru
Dumnezeu-Atoatecreatorul („Oamenii
de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna
septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii
câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre
moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul
modern.../Glasul mieilor se auzea în cetate, începuse vremea
sărbătorii...//Există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare din
noi?//ETEMENANKI - <<Clădirea platformei de temelie a cerului şi a
pământului al cărei vârf ajunge în cer>>, sau : <<Clădirea al cărei
vârf este în cer>> - în limba sumeriană –
Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 –
Babel, turnul – <<poarta zeului>>”) - chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale,
de stihuire liturgică.
„ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ” este,
de fapt, PRIMA SĂPTĂMÂNĂ, ETERNA/ORIGINARA SĂPTĂMÂNĂ, „TEMELIA
CREAŢIEI”, SĂPTĂMÂNA CEA MISTIC-„MEREE”,
paradisiacă, fără de măsurare, fără de ceas...;
2-un Argument
– intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane
(punând Vechiul Testament sub semnul
şi stăpânirea spirituală a Noului
Testament/al CRUCII , prin care
geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima
săptămână...”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme,
fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate,
Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului,
Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta
lui Picasso, Amprenta, Uşi de sânge,
Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig,
Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună,
Cărţile, Despre filozofi sau cărătorii
de bagaje, Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu
sfinţi, Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum
Vitae” foarte consistent - şi
cartea se încheie cu Referinţe critice
absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra
titlurilor, se observă obsesia lui
CONSTANTIN STANCU pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se
observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel
(pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi
Dumnezeu! Tirnul Babel nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor
arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar
legitimă, ci chiar legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre
Cer/Originaritate: „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi
le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi
din pământ roşu/tot mai sus...//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi
amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia
Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki...”
(cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear...,
p. 10).
„Pământul roşu” este, de
fapt, traducerea, din evraică, a numelui ADAM[1]. Omul
este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie
Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator şi
Om a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina
semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre
filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la
Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă
roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca
fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului!
Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ,
între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a
neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei
Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia
iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor
ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile
grele” – cf. idem, p. 9
- până când factorul SALOMEEA îşi va inversa
funcţionalitatea: va deveni, din
factor distructiv, factor re-constructiv, prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH
UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM
PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii
/ Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o
tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (...)Toţi cei
reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica
lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine, în viziunea revizuită a „discursului”
anistoric/transistoric omului „păţit” (în sensul de RE-INIŢIAT!), resintetizator de Logos, deci redevenit/re-iniţiat întru RELIGIA
LOGOS-ului! – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII,
întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ,
a umanităţii-ca-lume!
Abia
când vom înţelege rostul resintetizării, întru Armonie, prin Logos Poetic, vom
binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va
redeveni Marele Preot al Lui Dumnezeu-ARMONIA
SFERELOR COSMICE, ca infinite lumi posibile, „catedrale albastre”
posibile, anti-cronide/anti-mnezice
(„Cartea
veche în care au scris profeţii,/profetul prefăcut în cuvânt,/vocale în paharul
regelui,/consoane pe scutul soldatului,/istorie umedă care se prelinge pe
trupuri de bărbaţi,/pe trupuri de femei,/pe trupuri fragile de copil,//din
memoria lor nu picură catedrale albastre...” – cf. Catedrale albastre, p. 29)!
Lacrimile „care
picură în cer” (deci, Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este atât de bun şi înţelegător, încât între El
şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere semantică” asupra originarităţii cuvântului „OM”, iar nu
teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru păcate fără de număr şi fără de
nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre CER”, „porţile
cerului” fiind ţinute, permanent, deschise
spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! - şi vor semnifica, într-un viitor
nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie Divină! – ceea
ce poate situa soteriologicul în chiar
clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a Semanticii Divine,
întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL
DIVIN, din care va ţâşni - „ex
nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică: „îmi spune artistul,/ nimicul se
va sprijini pe o infinitate de cuvinte” – cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos
Resemantizat/Resintetizat Divin, întru Unicul
Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!) revenirea
la semantica/resemantizarea comună, a Creatorului şi Creatului. Şoapta
ardent-năzuitoare spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki...” îşi va
regăsi „ultima săptămână”, în sensul de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei/ŞAPTE (fără de infinitele
rotiri, în gol, ale „săptămânii istorice”!) – Creaţie
extrasă, însă, din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI - Ultima săptămână”), şi reintrodusă
în mit, în Eternitatea Arheică a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE („noi doi şi cel de-al treilea,
nevăzutul din cuib” – cf. Istorie,
p. 18”)se va face, însă, conform Noului
Testament/LEGĂMÂNT, acela al IUBIRII
HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie
a RESINTEZEI ADAMICE: El/Ea, Ea/El
(„ish/isha”)
– „va
veni şi ziua în care îşi vor unge trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor
înalte,/mângâietor ca un animal carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
Nu există, în Poezia
valaho-românească actuală, un mai fervent adept al Sacralităţii Misiuniii
Poetului, decât CONSTANTIN STANCU.
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL
CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT,
ESENŢELE TRADIŢIEI - dar încearcă,
deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume
Scrisul-Logos „ÎN-FLORIT”, să „schimbe sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în
piaţa cu flori” („se trage din neam de scribi,/de aceea este
scris,/sunt semne la vedere,/în carne, în os, pe pielea fragedă.../Toţi au ceva
de spus,/dictează şi el scrie şi spun că-s cuvintele lor,/dar sunt ale
părinţilor...[...] el schimbă sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu
flori...” – cf. Taina scrisului,
p. 37) - Poetul devine LOCUITORUL şi „GHIDUL” nostru,
spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA
MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI DIVINE/PARADISUL: „Prinţul
ieşea din camerele melodioase,/ ei, scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia
să-şi amintească/limba în care au rostit primele cuvinte (n.n.:
întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS
CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca Neînţelegere Semantică, şi
Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),//
prin
arterele lor curge cerneala nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte”
(cf. Camere melodioase pentru scribi,
p. 51). „Lichide cuvinte” înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea
picăturilor /frânturi ale apei, înapoi, în CURGEREA
ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS !
...Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri
ai Graalului-LOGOS! Mai mult decât a
făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – ...dar vine vremea să şi
pricepem (noi, pentru că el
proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică,
rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn
: „mormintele
se deschid /precum gura profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte
profeţia, / profeţia intră în monedele de la Templu,/aruncate acolo de
grădinar...” – cf. Cauţi locul
perfect: e ultima săptămână..., p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI NOI!
- că fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!
[1] - În ebraică, ADAM înseamnă "om". Poate fi derivat,
însă, şi de la evreiescul “adam”, ce înseamnă "a fi
roşu", cu referire la culoarea pielii umane, sau din asirianul “adamu”,
ce înseamnă "a face", "a crea".
