Dumitru Hurubă și romanul social - Cobaii... „Acţiunea se petrece în ultima perioadă a comunismului, o perioadă de care mulţi îşi aduc aminte, dar generaţia tânără, se pare, a uitat, de aceea jurnalul are valoare istorică, memoria este încărcată de spectrul eşecului la cobaiul român. Personajul principal este iubirea, imposibil sentiment în structura socială a acelor vremuri, iubire care învăluia pe Andrei Rangu şi Roxania, personale emblematice prin stăruinţa lor de a rămâne în starea de graţie a iubirii, departe de eşecul spiritual al epocii, departe de istoria fabricată de indivizi ieşiţi afară din istorie, iubirea care justifică viaţa ca viaţă”

COBAII

Cobaii este cartea pe care scriitorul Dumitru Hurubă o propune cititorului, o carte girată de Editura „ eubeea”, Timişoara – 2009, de fapt un jurnal al unui cobai al destinului, sau cum autorul explică fragmente din acest jurnal de cobai, cu alte cuvinte, doar frânturi dintr-o epocă frământată a ţării, perioada aşa-zis comunistă, dar mai degrabă ceauşistă. Autorul a trăit în acea perioadă şi a suferit pentru arta sa, pentru destinul său de scriitor şi acest lucru dă greutate romanului, dă sens frazelor scrise şi lăcrimate.

Acţiunea se petrece în ultima perioadă a comunismului, o perioadă de care mulţi îşi aduc aminte, dar generaţia tânără, se pare, a uitat, de aceea jurnalul are valoare istorică, memoria este încărcată de spectrul eşecului la cobaiul român.

Personajul principal este iubirea, imposibil sentiment în structura socială a acelor vremuri, iubire care învăluia pe Andrei Rangu şi Roxania, personale emblematice prin stăruinţa lor de a rămâne în starea de graţie a iubirii, departe de eşecul spiritual al epocii, departe de istoria fabricată de indivizi ieşiţi afară din istorie, iubirea care justifică viaţa ca viaţă.

Andrei este arestat, îşi duce viaţa pe un şantier, undeva în munţi, în scopul reeducării pentru o viaţă aşa-zis nouă, chiar în Retezat, un şantier în care destinul de a fi cobai este bine pus în lumină de autor, de personajele care se zbat în fereastra vremii, de jurnalistul Mihai Jerome, de alte personaje care intră sau ies din scenă, după dinamica povestirii şi a destinelor în epocă.   

 

Toate personajele par a juca un rol pe care nu doresc să-l joace, cu excepţia femeii de serviciu din şantier care este convinsă că are şansa istorică de a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată, ea femeia se serviciu care leagă sau dezleagă vorbe, insinuări, fapte, Iozefina.

Iată ce scrie autorul despre femeia de serviciu, privind prin ochii jurnalistului Jerome:  „Iată un personaj sută la sută pozitiv pentru reportajul meu, avânt cele mai autentice trăsături ale unei comuniste inculte, dar convinsă de statul său de membră peceristă şi de politica partidului, care îi aducea zilnic ofranda unui comportament frizând ridicolul. Însă făcea aceasta cu abnegaţie prostească, poate chiar fără să conştientizeze limpede în ce constă importanţa şi valoarea în sine a societăţii în care trăia”.

Deşi Iozefina nu este personajul principal ea personifică chiar societatea în care au trăit mii de oameni printre care şi Andrei Rangu.

Pentru a rezista, Andrei pictează, este pictorul care încearcă să evadeze din cercul în care l-a prins destinul, dar nu se poate realiza ca artist, se agaţă cu disperare de  iubirea sa pentru Roxania, scrie până la epuizare epistole către femeia pe care o iubeşte, scrie pentru a putea sparge coaja vremii, scrie după un model clar de parcă ar fi apostolul care se adresează bisericilor în vremuri triste, alunecoase, în care individul este prins în laţul unui sistem din care nu poate scăpa. Scrisorile lui Andrei au ceva din disperarea intelectualului care se sufocă, care moare în picioare, a omului fără orizont, fără speranţe, fără ţel, cu tendinţa de a rămâne doar o pată de sânge pe paginile istoriei, cum scria Nichita Stănescu într-o poezie. Încăpăţânarea artistului pare bolnăvicioasă pentru cei din jur care muncesc, au realizări într-un fel sau altul dar nu observă că de fapt nu au nimic, nu-şi mai aparţin …

Scrisorile lui Andrei către iubita sa sunt motive pentru a descrie vremurile, pentru a insista pe ideea de cădere, pentru a prezenta eşecul în plină victorie, ciudat, dar aşa stăteau lucrurile, eşecul era numit biruinţă pentru că valorile erau răsturnate …

„… Spui să nu-mi pierd prea mult timp cu scrisorile … Nu, Roxania, nu e o pierdere de timp, ci un mare câştig: scriindu-ţi, îmi pun în ordine gânduri şi idei, mă reechilibrez după câte o zi de şantier cu ploaie, nervi şi mizerie, ploaie care-mi aminteşte de fiecare dată de acel „Plumb” bacovian, dar şi de – curios, nu? – versurile topârceniene „Plouă placid/dacă continuă/Mă sinucid/”. Da, de ce nu? De ce să nu luăm în calcul şi această variantă de încheiere a tuturor socotelilor? ….Cu alte cuvinte, cred că în fiecare din noi este un război interior: o parte a sinelui cu altă parte a sinelui…”  

Din când în când firul povestirii este întrerupt de realitatea brutală, scrisorile se scriu direct pe memoria personajului care tânjeşte în mijlocul şantierului după opere capitale, după Cioran, de exemplu, sau alţi artişti care au dat sens vieţii omenirii, cultura nu-şi avea loc în echipă, între meseriaşi şi beţivi  …

Când Andrei Rangu se hotărăşte, timid, să abordeze pe directorul şantierului cu problema sa existenţială, darul de a picta, destinul de a fi pictor, toate normele sociale par să explodeze, a fi artist însemna a fi infractor, pe şantier se construieşte, se munceşte, arta e ceva decadent, semnul trădării … Toţi se eschivează, problema nu încape în formulele vremii … Andrei nu poate fi înţeles, iar dragostea iraţională pentru Roxania, fiinţă reală şi imaginară în acelaşi timp, ideal şi om de carne ce poate muri, dar care luminează destinul cobaiului, dragostea aceasta sparge vremea în ţăndări, iraţionalul devine raţional, iubirea acoperă totul pentru că suferă totul, pentru că are o raţiune ce transcede clipa…

Şi când întâlnirea dintre Roxania cea curată şi Andrei devine posibilă, intervine accidentul, lumea se prăbuşeşte, apare pe scenă şi Mihai Jerome, jurnalistul care dinamizează destinele…

Pentru Dumitru Hurubă povestirea este ocazia de a creiona personaje, idei, căderi, viaţa şantierului este redată aşa cum a fost cu muncă, beţii, trădări, iubiri de o zi, bârfă, activişti de partid, directorul care nu înţelege sau nu vrea să mai înţeleagă, cu şeful de echipă care fuge de răspundere, cu autorităţile care ascund accidentul pentru a nu păta sistemul, cu jurnalişti care recunosc în sinea lor că sunt jurnaliştii minciunii, cu autobasculante care circulă pe drumuri imposibile, cu morţi nedeclarate, cu lacrimi, apoi căderea familiei, apoi a sistemului …

Multe din frazele puse în roman de autor sunt trăite de acesta, jurnalul cobaiului este şi jurnalul său, drama artistului a fost până la un punct drama sa, iubirea pentru artă a fost raţiunea sa de a exista …Limita dintre scrisorile lui Andrei către Roxania şi scrisul lui Dumitru Hurubă pentru cititor este minimă, fraza şi cuvintele trădează această împletire dintre destinul  scriitorului şi destinul personajelor sale …

Ca de obicei, umorul franc şi sinceritatea autorului dau farmec romanului, cârciuma se numeşte „Brotacul maro”, societatea în care se mişcă personajele este lagărul socialist, şoferul de autobasculantă are studii superioare dar câştigă mai bine pe şantier, Andrei Rangu este pentru cei din şantier Grigorescu, o emblemă prinsă între şablon şi batjocură, dialogul personajelor se mişcă între comic şi inutil, peste toate pluteşte imaginea Partidului care era în toate, până şi-n patul oamenilor …

Romanul se încheie într-o notă optimistă, personajele principale ies din jocul absurd şi intră în viaţa reală, oameni se pot iubi, iar iubirea îi salvează …

Andrei mărturiseşte, de fapt spovedanie, în lipsa spovedaniei creştine reale: „Ce să fac, Roxania? Înţelege-mă că aceste scrisori constituie singura mea consolare, singurul meu zid de care mă sprijin pentru a nu cădea, şi la propriu şi la figurat”.

Reeducarea lui Rangu prin muncă era imposibilă, prăbuşirea sistemului era necesară pentru ca individul să se libereze de iluzia unei societăţi mai bune şi să intre în pielea sa de om obişnuit care savurează clătite cu dulceaţă de vişine şi care priveşte spre sine cu demnitate…

Din închisoare, personajul principal scria cu o îndrăzneală absurdă, ludică : „…ai avut dreptate, nepoate: la noi nu sunt închisori politice, doar zvonuri de la „Europa Liberă”. Parşivii! Andrei R”. Mesajul era unul care trebuia înţeles la adevărata lui valoare, libertatea are un preţ şi mulţi l-au plătit, inclusiv autorul, care, cu umor, nu uită să adauge pt.conf. D.Hurubă, ca ironie şi eliberare…

Romanul este unul realist, vine din aceeaşi zonă ca şi „Ritualul Bestiei” semnat de Cornel Nistea sau şi de mai departe, de la „Cel mai iubit dintre pământeni” scris de Marin Preda...

De fapt povestirea vibrează în zona memoriei care rezistă, ca semn, ca mărturie…

Realismul din realismul acesta de şantier este unul care arată că omul, până la urmă, poate fi fericit, indiferent de loc, sau timp, e o forţă care dezgheaţă suflete…

Constantin Stancu