Toamnă
nostalgică
Nu
era vorba de stare, ci de chip
Drept,
ca lumina de zi, dinspre amiază
Aşa
stătea ea între vise.
Gândurile
se împleteau simetric în privirea ei
Descifrau
taine, printre copacii goi.
Apoi
toamna a trecut prin ea
Zâmbetul
i-a devenit nesfârşit
Frunzele
au început să-i vorbească
Au
adus aproape vraja verilor trecute,
Timpul
înecat în albastrul senin.
Culori
care dormeau acum pe câmp,
Se
întreceau să-i spună cât e de frumoasă.
În
lumina blândă a apusului sosind
Ochii
ei căutau trecutul.
Imaginile
ascunse în minte
Plecau
spre un adăpost mai bun şi cald.
Nimic
nu vedeam în jur, numai silueta ei
Ridicată
pe un soclu din dorinţi
Privea
spre timpul incert al zilei de mâine.
Ţinându-mă
de mână, prezentul era în mine.
I
l-am oferit cu tandreţe.
L-a
privit, lăsându-l pe covorul de ghindă.
Pielea
ei albă, sidefie, strălucea în seară
Orele
se opriseră din mers, minutele zâmbeau
În
lumea cernută printre doruri
Speranţele
mele o iubeau pe ascuns
Dumitru Tâlvescu
Poem din volum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu