La taclale cu Dumnezeu. Nicola Băciuț și poezia ca revelație „Atracţia divină este absolută, abia la maturitate omul o înţelege, o acceptă, o doreşte. Tânjeşte după ea, este întoarcerea în Eden, întoarcerea la cele primordiale: „Aş vrea să fiu/ în fiecare loc –/ acolo unde sunt urme/ de lumină,/ acolo unde/ n-ai fost niciodată/ rădăcină” (Arborele vieţii). Arborele din Rai nu este într-un loc anume, nu trebuie să îngenunchem într-o geografie în mişcare, este în noi, pus acolo de Dumnezeu!”

Alb de Ierusalim

Nicolae Băciuţ este un important scriitor român, poet, preocupat de istoria literară, făcător de reviste, editor, bun organizator de manifestări literare. Cu alte cuvinte, un om al cetăţii literare!

Prin volumul de versuri LA TACLALE CU DUMNEZEU (Târgu Mureş: Editura Vatra Veche, 2016), poezia sa a căpătat o dimensiune profundă, acceptarea sinelui într-o lume căzută.

De la început el stabileşte cadrul: întoarcerea la cuvintele încărcate de lumină, la zicerile Scripturii. Are drept motto cuvinte din Apostolul Petru, din Ioan Alexandru. Direcţia este stabilită exact, cu rigoare: Poezia creştină oferă multe dimensiuni de comunicare, Evanghelia are o deschidere universală evidentă. Creştinismul este efectul unei unirii înţelepciunii vechi ebraice, a filozofiei greceşti autentice şi profunde, a rigorii romane, fixate în modul de gândire a unui mare imperiu preocupat de stabilitate. Învierea lui Iisus, spune Ioan Alexandru, poetul naţional citat, face toate lucrurile posibile, schimbă paradigma în istorie cu toate componente ei. Vestea bună deschide lumea spre eternitate, spre infinit, dincolo de doctrine. Adevărul este o persoană specială!

În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii său declanşează ineranţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…

Volumul începe cu un poem pecete: Alb de Ierusalim, aparent o ninsoare în Ierusalim. Poetul ne prezintă de fapt Ierusalimul ceresc, ninsoarea este simbolul prezenţei lui Dumnezeu. Scopul final al creştinului este Cetatea lui Dumnezeu (Sfântul Augustin), acolo Sus! Cele pământene sunt trecătoare, lumea se va sfârşi.  Un poem de forţă: „A nins şi la Ierusalim,/ Şi seara asta nu e seară,/ E dimineaţa unei lumi,/ care din nou în noi coboară./ A nins, dar nu pentru-a fi iarnă,/ Ci doar lumina-n noi           s-aştearnă”. (Alb de Ierusalim). Albul nu e albul oamenilor, este albul absolut, simbolul prezenţei divine (Apocalipsa). Cu alte cuvinte, poetul ne introduce într-o altă dimensiune, atent, discret, cu suflet. Da, există o altă dimensiune a lumii, una spirituală, trebuie să ai ochi spirituali pentru a percepe albul…

Nicolae Băciuţ ne prezintă o persoană specială, o face prin mijloacele artistului atins de albul absolut, sub inspiraţie:

Ştiu, acesta e ultimul semn,

ultimul desen,

făcut pe o margine de zare,

pe un colţ de cer;

cu mâna mea

voi desena din cuvinte

copacul stingher,

copacul acela dintâi,

sub care şezum

şi plânsem,

sub care-n păcat

luminii i-am pus vatră,

sub care ierbii

i-am pus nume,

i-am pus piatră

să nu încapă

în nicio clepsidră;

sub lacrimi

am pus lacră

şi malurilor

le-am pus apă,

le-am pus corăbii.

Ştiu, acesta e ultimul desen

al meu,

ştiu,

îl voi desena pe Dumnezeu (Dumnezeu).

Simbolurile sunt relevante, se vede un Creator activ în istorie, preocupat de poporul său, atent să nu se piardă miracolul Genezei! Fiecare poem merită o analiză separată, trimiterile, sensurile, limbajul este unul special, poezia se suprapune peste viziunea corectă. Suntem în prezenţa unul metalimbaj, poetul creştin are şansa de a exprima nevăzutul prezent prin efecte sale. 

Evident, Dumnezeu este o prezenţă copleşitoare: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la/ vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă/ uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Şi eu).

Atracţia divină este absolută, abia la maturitate omul o înţelege, o acceptă, o doreşte. Tânjeşte după ea, este întoarcerea în Eden, întoarcerea la cele primordiale: „Aş vrea să fiu/ în fiecare loc –/ acolo unde sunt urme/ de lumină,/ acolo unde/ n-ai fost niciodată/ rădăcină” (Arborele vieţii). Arborele din Rai nu este într-un loc anume, nu trebuie să îngenunchem într-o geografie în mişcare, este în noi, pus acolo de Dumnezeu!

Nicolae Băciuţ se întoarce la cele reale, consistente, puse la dispoziţia omului limba în care zice, adică pune stăpânire pe materia dură, impenetrabilă. Pentru poet limba română este un miracol, exprimă tainele, bucuria, viaţa. Un imn adus limbii române:   

Nu am crezut că o să ai o zi,

când ale tale-s toate,

cuvânt care ne eşti în nume

şi pentru tine toate ne sunt date.

Tu eşti pământ, cum eşti şi cer,

tu eşti izvor, cum eşti şi mare,

tu, limba-n care m-am născut

ca rugăciune şi-nchinare.

E ziua ta în fiecare zi,

te naşti în noi, cu fiecare,

noi nu vom fi, dar tu vei fi

mereu o binecuvântare.

Nu am crezut să ai o zi,

dar, fie,

căci ziua ta e cât un an

şi anul tău e cât o veşnicie. (Întâmpinare, de Ziua Limbii Române).

Temele abordate în volum sunt la îndemâna omului: viaţa, anotimpurile, rugăciunea, marile sărbători care marchează schimbarea vremii şi vremurilor, omul legat de creaţie, integrat în creaţie, iubirea, speranţa, credinţa, atracţia divinului, dinamica spre o lume perfectă, capacitatea de racordare la eternitate. „Toamna mea a rătăcit în vii,/ lăcrimând sub streaşină de brumă –/ îşi adună frunza-n colivii,/ în lumina serilor de humă” (Toamna, în trecere). Anotimpul preferat al poetului este toamna, mereu invocată. Semnul roadelor, semnul împlinirii, a maturităţii în lumină, în alb. De fapt omul prinde ştiinţa înaltă a trăirilor în paradigma divină. „Şi niciodată n-o să fie luni/ şi nici duminică n-o fi/

şi niciodată n-o fi sărbătoare/ decât când viaţa-i arta de-a muri” (Niciodată).

O relaţie cu Dumnezeu este scopul vieţii, una vie, a unui om integru, atins de ninsori:

Nu voi mai fi când înc-asculţi

prin ierburi greierii cei mulţi

sub tălpile de curcubeie

ce se îneacă-n mări Egee,

ce-şi risipesc argintu-n valuri,

ca să te-mbrace iar în şaluri,

măcar aşa să mai apară

iarna pierdută într-o vară,

când eram tu, când erai eu,

ţinând de mâini pe Dumnezeu (Cândva).

Relaţia cu femeia iubită este o relaţie perfectă de întregirea fiinţei, partea trupească se uneşte cu dimensiunea spirituală, partea devine întreg prin iubirea aproapelui, femeia este departele aproape, soluţia întregirii: „Femeia de zăpadă/ Ah, îngerul meu,/ cum ningea, cum mai ningea –/ atunci ai venit tu,/ femeie de zăpadă/ prin aerul care sclipea,/ ca Dumnezeu să ne vadă”(Femeia de zăpadă). Poemul este un răspuns dat celor care se rătăcesc în norme inventate de om, în experienţe limitate, orgolii umane în faţa unui Dumnezeu iubitor, întregitor.

Nicolae Băciuţ îşi defineşte poezia aceasta cu simplitate, cu măreţie, cu bucurie. Poezia nu este doar o experienţă, o artă a existenţei, încercări venind dintr-un nihilism cu diamante, a unui absurd spectaculos, a trăirilor sub aripa frumosului fabricat. Arta este modul prin care poetul experimentează frumosul lăsat de Dumnezeu oamenilor: „Iată, îmi zic, acesta e poemul,/ un muşuroi de cuvinte/ din care furnicile-au plecat –/ un muşuroi/ cât un munte Ararat” (Poemul muşuroi). Arta nu este o gratuitate, este căutarea asiduă, perseverenţa după reguli speciale, cunoaşterea frumosului şi redarea lui oamenilor, muntele Ararat.

Din acest punct de vedere, Nicolae Băciuţ se alătură poeţilor din literatura română care au dat poeme exemplare, poate nu atât de mediatizaţi, poate nu atât de spectaculoşi, dar, evident, poeţi ai suferinţei… Paul Aretzu, Eugen Dorcescu, Adrian Botez, Nichita Danilov, Adrian Popescu, etc. poeţi preocupaţi de a reda frumuseţea ascunsă a lumii de azi vizibile, impregnată de adrenalină, şi nu de alb de Ierusalim. Albul acela este după aripa îngerului… Fiecare poem este fixat într-un moment anume, are o dată fixă, e punctul de sprijin pentru saltul în etern. Starea poetică nu este la îndemna poetului, ea vine la timpul exact, fixat de Dumnezeu cu Mâna lui diafană. Poetul nu este stăpânul jocului, poetul este doar agentul prin care vin cuvintele în muşuroi, este inspiraţia specială, ca revelaţie specială. Un poem este dedicat lui Nichita Stănescu, o recunoaştere a poetului care scrie sub inspiraţie, învăluit în mantia de zăpadă!

Nicolae Băciuţ ne propune o revenire la poezia cu mesaj, scrisă cu sângele prezenţei absolute a divinului. A fost sincer, a stat sub ninsori, s-a spălat în alb. Nimic spectaculos sub raportul literaturii la modă. Ne propune ieşirea în plină ninsoare, sub colinzi:

Îţi scriu doar cu ninsori,

îţi scriu cu iarna,

cu fulgi uşori,

ca un colind,

îţi scriu în alb,

să nu-nţelegi ce scriu,

până zăpada la fereastră

o să ştiu

că-ţi bate -

nu să-i deschizi,

ci doar s-asculţi

cum ninge cu colinzi (Ninge cu colinzi).

Constantin Stancu