Stăteam
la fereastra ce da spre ziua de mâine,
scriam
poemul acesta,
iar
pisica noastră cea flămândă se apropia,
atingea
fiecare vers ca pe o vrabie speriata -
întindea
lăbuţele cu ghiare
spre
ghiarele poemului,
era
un poem oglinda despre pisica...
Atât
a spus :
„acesta este poemul pisicii“,
de
atunci ea nu mai vorbeşte,
a
pierdut darul cuvântului,
doar
toarce fericita,
aşteaptă
ca prin sticla ferestrei
să
intre-n casa alt poem...
PISICA
POEMULUI
Pisica stătea la fereastră,
lingea
peisajul de iarna,
întindea
lăbuţa după
ghemul
nervos al străzii,
agăţa
cu gheara firul subţire albastru
şi
pulovărul oraşului începu să se destrame...
Poate-n
ochii pisicii oraşul e un şoarece,
sau
un ghem ale cărui fire se pot încalci,
fereastra o
desparte de spital, de primărie, de catedrala,
de
ceilalţi şoareci
care
fug din calea noastră
şi
se ascund în gaura neagra
sub
porţile albe ale iernii...
C Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu