DRUMURI CU GEORGE ACHIM
Cu un uşor umor al dragostei de viaţă, George Achim ne ispiteşte cu
imaginea, cu viziunea „drumului”, adică a destinului. Într-o sinteză profundă
şi lipsită de inhibiţii, poetul ne cheamă la puţină drumeţie spirituală,
încadrat de temele fundamentale ale vieţii unui om, oricâte căutări ar fi,
oricâte zvâgniri în peisaj, rămâne sensul, drumul …. Oricâte idei ne-ar trece
prin inimă, rămân acestea: iubirea, dreptatea, cetatea, dorul, rodul, iertarea,
cartea, tăcerea, copilăria …
Toate înseamnă ani de viaţă, înseamnă sânge, insomnii, credinţă şi
poezie. Fără poezie multe lucruri nu se pot întâmpla, multe nu au mister şi
farmec. Volumul de versuri DRUMURI
CAMMINI , Editura Rotarimond, 1999, Rm. Vâlcea, începe cu drumul poeziei,
poate cel mai important pentru un poet, pentru un om pătruns de iubire şi de
tăcere. Semnul poeziei este libertatea, în gând, în mişcare, în lumină.
Libertatea poeziei începe cu cele mai simple lucruri, cele cotidiene, lucrurile
care cheamă la poezie, dar care despart omul de vers: „ …secolul acesta-i nepotrivit
cu tine/ şi, s-ar putea, să te trimită înapoi …”. Trăirea poetului pare a fi
profundă, de parcă lumea ar sta pe umerii săi, dar ceea ce vrea poetul este un
drum drept, pentru ca lumina să fie clară, prin tine, prin mine, prin el
…Încercarea poeziei este lumina şi George Achim simte aceasta cu toată fiinţa,
cu toată experienţa…
Pentru mine ca cititor şi căutător de poem, drumul începe cu un lucru
important: cartea. Drumul cărţii este important, nopţile nu mai contează când
vrei să ştii, oglindă a lumii, ca să capeţi iubirea. „… Şi intră cartea,/ precum respiraţia, în fiecare,/ cât este al său, nu mai mult,/ altfel ne vom teme unul de altul,/ memoria
neiertând, / în mijlocul cetăţilor, / nici un drum întrerupt”. Imaginea
chemării cuvintelor la sfat, perechi, precum animalele pe arca lui Noe, este o
imagine profundă, de început de lume, iar lumea începe cu o carte întotdeauna…
Un drum important pentru poet este drumul inimii. Legat mereu de ţară, de
puterea Carpaţilor, de puritatea dimineţii, ninsoarea inimii este veşnicia.
Este în acest poem un patriotism ar esenţelor care depăşesc starea de o clipă a lumii.
Sunt şi câteva poeme ale suferinţei, căci suferinţa schimbă omul,
drumurile robilor, al sării, al lupilor, al sângelui …Se păstrează prin lotri,
forma luminii neîngenunghiată şi bucuria nemuririi…
E şi un drum unic al Domnului, ar dragostei care nu încape în cuvinte: „Trec
ducând poeme-n braţe,/ ca iubirea lui
firească, / de din rouă să mă-nalţe…”.
Toate aceste poeme, sub puterea drumului, sub sensul destinului formează
un volum care l-a eliberat pe poet, i-a dat posibilitatea să urce înspre cer,
pătruns de misterul poeziei, atras de destinaţia, care până la urmă este chiar
drumul, drumul ca destinaţie, deci, acesta este omul, mereu în mişcare, dincolo
de fiinţa proprie, o chemare irezistibilă spre altceva: „…Şi drumuri
sunt,/ mai sunt în noi, / o amânarea a toamnei … // drumurile mai sunt de
cer locuite // …drumurile sunt/ ne vor…”.
Uneori, de dragul poemului, versului lui George Achim este mai lung, pare
a se pierde în ţesătura textului şi ar trebui mai multă atenţie la poem ca
oglindă exterioară, un dor mai adânc pentru poet, uneori poezia se face şi cu
mai puţine cuvinte, dar profunde.
În mod cert autorul iubeşte scrisul, cartea şi trăirea prin vers, este un
intelectual de modă veche, în căutarea drumului
luminos de la capătul drumului visat…
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu