Traian Dorz și poezia cu aripi...

Poezia ca un colind

Ca o contrapondere la creaţia cultă şi la ultimele experienţe literare, poezia religioasă autentică, bazată pe o credinţă sinceră, vine să aducă echilibru în cultura română.

După moda care era stabilită înainte de 1989, există o anumită tăcere faţă de poeţii care şi-au ars viaţa lăudând Lumina cea adevărată, poate în cuvinte simple, poate fără marile metafore şi subtilităţi, dar cu o sinceritate dezarmantă.

Traian Dorz, născut în Transilvania, în zona Beiuşului, şi –a dedicat viaţa poeziei religioase, punându-şi inima pe tava vremurilor, devenind, treptat, un poet care nu era poet ţăran, dar nu era nici poet care s-ar fi încadrat într-o anumită modă. El a răspuns iubirii de Dumnezeu cu poeziile sale, care au ajuns direct la omul simplu, smerit. Traian Dorz a trăit şi a muncit la sat, a fost unul dintre cei legaţi de pământ, a cunoscut asprimea vieţii de ţăran, dar şi bucuria de a fi aproape de Dumnezeu, acolo, în mijlocul naturii, departe de umbra Babilonului. Paradoxal, poeţii culţi nu sunt citiţi, aşa cum este citit Traian Dorz, oamenii îl iubesc pentru poeziile sale pline de Duh, pentru faptul că versul său zideşte sufleteşte, mângâie, dă putere, în mod direct, sincer, cu tărie.

Poezia lui are ca suport gândurile lui Dumnezeu despre om, aşa cum sunt ele revelate în Sfânta Scriptură, gânduri care ne oferă un viitor şi o nădejde (vezi Ieremia 29 : 11), de aici un suflu de optimism, de încredere pe care îl poate primi cititorul.Faţă de gândurile omului, gândurile lui Dumnezeu nu putrezesc, ci sunt eterne.

Poetul atacă desfrâul, beţia, lenea, zgârcenia, goana după bogăţiile pământeşti, răceala omului pentru semenul său, dar pune în lumină Dragostea lui Dumnezeu pentru om. Poetul a rămas un artizan al limbii române sănătoase, nepoluate de mode, vremuri şi ifose intelectuale, o limbă curată, parcă izvorând dintr-un munte. Natura are un loc de cinste în creaţia literară a lui Dorz, natura face parte din creaţie, dă putere prin curăţenie, prin tărie, prin infinit.

Înainte de 1989 funcţionarii de Cultură nu au auzit de Traian Dorz, s-au dacă au auzit l-au interpretat greşit, nu l-au cunoscut aşa cum ar fi meritat, deşi uneori poezia sa se apropie de Arghezi, prin tematică, de Vasile Voiculescu, sau Radu Gyr. Remarcăm dragostea poetului Ioan Alexandru care a scris cu bucurie despre Traian Dorz, ştiind ce înseamnă poezia sa, dar şi Preot prof. Dumitru Stăniloaie, remarcabil om al credinţei, teolog însemnat, iar Nichita Stănescu a scris emoţionat despre acest poet autentic,  sincer, modest cu o poezie care se adresează direct omului, considerându-l un moş – strămoş, cu verbul stelar şi ceresc.

Este de remarcat faptul că poeţii autentici au înţeles filonul adevărat de poezie din scrierile şi opera lui Traian Dorz, au fost atinşi de puterea mesajului, mesaj care venea de la Dumnezeu.

 „De ce-mi pleci, uneori, Isuse, / şi parcă –mi piere viaţa-n mine, / - ori am nevoie să-mi văd astfel/ ce gol şi mort sunt fără Tine ?” ( De ce-mi pierd uneori?) sau „Bisericuţă Transilvană, / tu pari un psalm sfios şi sfânt/ uitat de îngeri pe-o sprinceană/ mai mult de cer ca de pământ./ “ .... / .... Bisericuţă Transilvană, / azi pari un grai tăcut şi frânt/ a înştiinţare şi-a dojană/ că noi uităm un legământ.../ “ (Bisericuţă Transilvană )

Dincolo de stăruinţa sa în poezie, ca mod de rugă, de părtăşie, de chemare a harului de atingere cu aripa, Traian Dorz a privit la nemurire, a fost prins în planul acesta de a vedea cerul, pentru că s-a păstrat curat, aşa cum este menirea unui poet, căutând experienţa eternităţii, dincolo de experienţele proprii : “ Nemurirea, / de când ştim/ ne-am trezit că ne-o suim/rost cinstit să-nveşnicim./ .... Iar deasupra/ tuturor,/ cerul nostru/ numai dor, / singurul îndurător/ singurul îndurător .../  (Nemurirea).

Traian Dorz s-a născut în 25 Decembrie 1914, dar poezia sa, dincolo de evidenţele istoriei literare, nu poate muri. Pentru credinţa sa a suferit, având ca model pe Isus, a scris aşa cum  i-a dictat inima, dincolo de formele pământeşti ale credinţei umane, poetul a prins ceva din nemurire, nemurindu-se prin vers.

Constantin Stancu