(Continuare)
Să reţinem şi faptul că, în aprilie, 1954, la Cluj, începe
să apară lunar, apoi bilunar între 1971-1973 – în continuarea Almanahului
literar”(1949), revista Steaua, organ al Uniunii
Scriitorilor, filiala Cluj. (Iniţial nu se tipăreşte caseta redacţională, însă,
din ianuarie. 1956, apare ca redactor-şef: A.E.Baconsky…). …Cronologic vorbind
şi având în vedere anul 1957, odată cu publicarea volumelor de versuri – în
majoritate pasteluri, Fluxul memoriei, şi Dincolo
de iarnă, se poate vorbi despre
prima mare cotitură/etapă în creaţia lui A.E.Baconsky. Cu această ocazie
este de remarcat trecerea de la retorismul, convenţionalitatea şi caracterul
ocazional al poeziilor din volumele precedente la o desfăşurare evoluând spre lirica
de meditaţie, dominant interiorizată.
Urmează, cinci ani mai târziu, în 1962, o
nouă schimbare de registru liric, respectiv, publicarea de către Baconsky a volumului
de versuri intitulat Fiul risipitor, ce marchează
începutul celei de a III-a etape în
evoluţia liricii sale, tonul general al exprimării lirice devenind elegiac,
ordine de idei în care este cultivată poezia accentuat reflexiv-interogativă în
care propria soartă constituie materia primă predilectă a liricii sale dând
posibilitatea interpretării ei spre confesiunea intimă. Rămâne interesant
faptul că Baconsky este premiat de Uniunea Scriitorilor în câteva rânduri: în
anul 1968 i-a fost acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru vol. Remember,
un an mai târziu, în 1969, pentru culegerea de versuri Cadavre în vid, acelaşi for al
Uniunii Scriitorilor, îi acordă premiul pentru poezie. Ca structură,
construcţie ideatică şi substanţă, volumul Cadavre în vid este considerat de
analiștii și comentatorii
obiectivi încă o abordare a tematicii, ca o nouă etapă în evoluţia artistică a
lui A.E.Baconsky. Concret, conţinutul volumului impresionează mai ales printr-o
viziune neobişnuită asupra lumii, o frapare care îl îndepărtează în mare măsură
pe autor de poziţiile sale anterioare. În acest sens, nu este deloc greşit să
facem trimitere la un fel de prezumtiv viitor apocaliptic în evoluţia destinului
umanităţii, în afara cadrului concret istoric, vidul ameninţând chiar din titlu
cu reflectarea stărilor unei aproape primejdioase nelinişti existenţiale, însă
autorul ne sugerează şi intenţia politică a sa de reprehensiune a… abuzurilor
moderniste. Aceasta în condiţiile în care, încă de la apariţia primului său volum
de poezii (1950), este acuzat de trei păcate esenţiale din lirica sa: intimism, formalism şi evazionism… (Dan
Deşliu, M.R.Paraschivescu, Mihu Dragomir ş.a.), în timp ce D. Micu, coboară pur şi simplu creaţia lirică baconskyană la
nivel de „versificări penibile”, păcate care, adunate la un loc, se constituiau într-un întreg tributar
canonului realist-socialist, ascunzînd – după unii comentatori – o bucurie
absconsă… Ca să vezi! Ca menţiune şi consolidare a ideii, mai spun că
literaţii din acea vreme îl cam marginalizau pentru atitudinea lui
individualistă şi care nu prea se încadra, totuşi, în viaţa socială, ca
atitudine a colectivităţii în lupta poporului pentru înflorirea noii
democraţii. Cu toate-acestea, în î952 – ca hotărâre considerată destul de bizară
– A. E. Baconsky este numit redactor sef al revistei „Almanahul literar“, iar
doi ani mai târziu, in 1954, la apariţia revistei Steaua, i se
încredinţează conducerea publicaţiei respective. Este anul în care, în revista
„Viaţa
Românească” nr. 6/1954 continuă să fie acuzat, ca poet, de „unele
apucături sentimental-individualiste, onirice şi lipsite de substanţă lirică”.
Drept răspuns, la primul Congres al Uniunii Scriitorilor (iunie, 1956),
Baconsky se debarasează de învinuiri, aceasta şi pentru că, treptat-treptat,
începuse deja să-şi schimbe tonul şi preferinţele tematice în versurile sale. Din
acest punct de vedere, criticul Ov. S. Crohmălniceanu, se face purtătorul de
cuvânt inclusiv al unor scriitori clujeni potrivnici noului lirism baconskyan,
şi voit exagerat intervine într-un comentariu
afirmând nici mai mult nici mai puţin că lirismul lui se pierde „într-un fel de noapte a istoriei“ şi că,
în versuri, se aude prea des „zgomot de
tălăngi ancestrale“ („Luceafărul“, nr. 4, septembrie
1958). Citind respectivul comentariu, cititorul poate-avea senzaţia că asistă la
descrierea unor filme horror din
zilele noastre. Prelungind oarecum ideea crohmălniceană, Cornel Regman cataloghează
poezia lui Baconsky din acea etapă o evadare din ideologia comunistă (revista „Tribuna“
din 22 nov. 1958). În acelaşi context denigrator, în ajutorul primilor doi
sare, drept că nu direct, un redactor chiar de la revista „Steaua”, George Munteanu,
care, ca să nu mai existe vreun dubiu asupra felului cum stau lucrurile,
expediază la regionala peceristă clujeană
un denunţ împotriva redactorului şef al revistei care nu era altcineva decât
A.E.Baconsky!, conținând acuzaţii în urma cărora, în luna ianuarie a
anului 1959, regionala hotărăşte
înlocuirea lui Baconsky la conducerea revistei clujene cu poetul Aurel Rău. Şi, pentru ca zicerea „un rău nu vine niciodată singur”, să se
mai adeverească o dată, poetului i se refuză funcţia de redactor al revistei „Secolul
20”, post care i se promisese la demiterea de la Steaua, însă numit acolo
Marcel Breslașu...
În aceste condiții,
Baconsky, rămas fără loc de muncă, s-a aflat în situația de a-și
câștiga existența
din publicistică, traduceri și cărțile publicate, astfel, el mai publicând: Dincolo de iarnă, 1957; Imn către zorii de zi, 1962; Fiul risipitor, 1964,
terminând „seria” cu Cadavre în vid,
1969. Dar, până în 1969,
când publică volumul de versuri „Cadavre în vid”, face traduceri din
poeți moderni și
scrie romanul „Biserica neagră”,
rămas în manuscris, în anul 1971 refuzându-i-se publicarea romanului de către
Marin Preda, pe-atunci director al Editurii „Cartea Românească”, pe
motiv că era o scriere alegorică având caracter anticomunist. Gestul lui Marin
Preda a fost cel care a și dus la deteriorarea și-apoi la prieteniei dintre el și
Baconsky, abia încropită… Însă, gestul teleormăneanului poate fi explicat și prin prisma temerii că ideologia comunistă, prin a
sa cenzură, n-ar fi acceptat o asemenea scriere având un caracter cât se poate
de antitotalitar – satiră destul de fățișă împotriva unui stat opresiv condus de o „Ligă
a Cerșetorilor”…
Mențiune: romanul a fost tradus de Max Demeter Peyfus în
limba germană și publicat în 1976…
Vrem-nu vrem, trebuie să cădem de acord că poetul,
acuzat, mai ales în zilele noastre de un proletcultism aproape în stare pură,
la finele aceluiaşi obsedant deceniu, devine, treptat, un „autor cu probleme”
politico-ideologice care se extind cam cu rapiditate şi în următoarele decenii:
1960-1970, 1970-1977, anul morţii scriitorului. După cum am menţionat deja,
încă de la publicarea volumului de poezii Fluxul memoriei (1957), lui Baconsky
i s-au adus suficiente acuze care nu prevesteau nimic bun, „Dimpotrivă, este
marginalizat cu cruzime, cu excepţia unor tineri care-l admiră, Petre Stoica,
Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, adică viitoarea generaţie
neomodernistă” (Adrian Popescu, A.E.Baconsky (I), în revista Ramuri/2007).
Aterizat cam brutal în literatura momentului, cu apucături care încep să nu mai
cadreze nici măcar cu unele reminiscenţe proletcultiste, ci, mai degrabă, cu înclinaţii
spre un modernism încă în curs de… instalare la noi, dar… modernism!, precum şi
un occidentalism deloc pe placul autorităţilor! Din corul contestatarilor nu
lipsesc unii autori, membri ai Cercului literar de la Sibiu (v.
I.D.Sîrbu şi, mai târziu, Gh. Grigurcu) care îl contestă până la a-l detesta.
Gh. Grigurcu spunea că (Baconsky, n. DH) este „neconvingător şi, în orice caz, sub linia înfăptuirilor adiacente
poeziei”… „Sub linia înfăptuirilor adiacente poeziei”?!? Dar să avem în
vedere că, oarecum pe alte coordonate,„Nu-i
o surpriză, pentru că acelaşi critic contestă, în egală măsură, şi pe Arghezi,
G. Călinescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu… A. E. Baconsky
este, se vede limpede, într-o companie bună.” (Acad. E.Simion).
DUMITRU HURUBĂ
(VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu