CENUŞĂ VORBITOARE
Poetul Ioan Evu se lasă străpuns de poem în volumul de
versuri CENUŞĂ VORBITOARE, apărut la Editura
CĂLĂUZA v.b., Deva, 2006. Acest volum
este ţipătul celui uitat în cetatea părăsită, un ţipăt spre cer, unul vertical
ca mod de ieşire din lumea-n cădere. În poemele lui Ioan Evu există o tensiune
evidentă şi lucrătoare, există dorinţa
de a urca în Cetatea de Sus, dar balastul cetăţii de jos îl leagă de pământ,
iar dacă poetul vrea să trăiască cu toată energia viaţa primită în dar, dorinţa
după ceva mai puternic îi leagă aripile. E deci tensiunea unei fiinţe care
poate mai mult, dar care se zbate prinsă-n plasa poemului, în peisajul acestui
veac, în orbirea care macină lumea.
Descrierea cetăţii de jos este
una cutremurătoare prin realism şi durere, amintire, tristețe şi recunoştinţă
şi acest lucru este evident în poemul Omagiu
oraşului H, poem al cântecului şoptit şi strigat totodată:
„Oraş înjunghiat în spate de
ninsoare / se-aude-n noapte un copil cum plânge / şi parcă-n lacrimile lui
izbăvitoare / îşi spală veacul mâinile de
sânge”.
Poetul îşi revede copilăria
pierdută într-o viziune de-o clipă, dar totul de transformă-n emblemă, prin
acel copil oraşul putea fi altceva, prin acei copii lumea putea fi altfel, dacă
li s-ar fi acordat o şansă. Tăcerea din cetate e una suspectă, e tăcerea
vinovată. Acolo a ars poetul într-un
peisaj limitat, cenuşă vorbitoare s-a făcut şi întrupare în poem şi l-a
iubit până la limită, ca pe o târfă analfabetă, tânără şi sublimă totodată… E
suferinţa celui trădat, oraşul pierdut la capătul unei linii ferate, oraş peron
de gară, bariera dinspre iad deschisă… Durerea poetului e durerea unei lumi
pierdute şi fără putinţă de a renaşte …Este drama atâtor oraşe din România care
i-au ucis lent pe români, din nepăsare, din lipsă de orizont, o „zare joasă”, cum scrie Ioan Evu.
Tragedia poetului e tragedia unei
generaţii, din care mulţi făcură parte…, una care se pregătește în anul 2019 să
iasă din scenă cu toate tristețile.
Dar Ioan Evu are puterea de a
trece dincolo de aparenţe, iubirea este zarea înaltă care i se deschide.
Dragostea pentru prieteni şi pentru fiinţa iubită, dragostea aceea care arde şi
care lasă în urmă cenuşă e dimensiunea spre care aleargă.
Deci din ambele sensuri, fie din lume, fie din iubire,
ceea ce rămâne după poet este cenuşa, totul arde, la intensitate maximă, dar
viaţa e totuşi un miracol…
Aici, însă, în zona poemului
cântec, a celui de dragoste, a tărâmului luminat, Ioan Evu este un clasic în
viaţă atins de drama generaţiei sale, fermecat de speranţă şi de posibilităţile
pe care i le acordă varianta unei vieţi altfel. Poemele acestea sunt unele care
sparg normalul într-o literatură anormală, care tind să devină sigiliu şi cine
este atent la fenomenul literar va reţine unele din poeme ca făcând parte din
versurile nemuritoare pe care şi le doreşte orice poet, în cel mai pur stil
clasic, limpede, simplu şi profund în acelaşi timp.
Ioan Evu, cu o anumită detaşare a
destinului propriu, scrie poemul Celei care ştie, ca un omagiu femeii
care pentru o clipă, o săptămână sau poate doar zece zile s-a lăsat atinsă de
dragostea primară dată omului de la facerea lumii, trecând peste vălul greu de
tăceri adânci ale veacului, pentru un simplu sărut:
„Dar lasă fereastra deschisă spre
mare / s-auzi cum de stânci ca talazul mă frâng / cu vuiet de aripi ce
scapără-n zare / şi licăr de lacrimi iscate-n adânc”. Se reface prin poezie
stare cuplului luminat- el şi ea, ( iş –
işa ), refuzată atâtor bărbaţi şi femei grăbiți, care trec prin cetatea de jos.
Este recunoscută la poet
capacitatea de a uni cuvântul cu melodia, cântecul cu logosul, de a reface
limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.
Din păcate realitatea brutală şi
drama personală a cetăţeanului care este poet în cetate simultan şi dramatic
totodată, fac din Ioan Evu un revoltat în sensul bun al cuvântului, iar revolta
sa capătă accente care ating esenţa, deşi uneori cuvinte brutale sparg cubul
acela perfect al poemului. Sunt poemele
de revoltă a soldatului pus să lupte pentru cine nu trebuie, o revoltă lucidă,
aproape fără menajamente pentru mediu orb în care trăieşte, ca în Mileniul caragiale ( poem patriotic )
sau Doină de reformă (poem patriotic),
unde cuvântul taie, e din metal de spadă, e din ghilotină făcut pentru a atinge
răul, dar uneori e vânare de vânt, pentru că mersul pe jos a devenit impozabil,
apoi viaţa noastră pierdută, risipită, furată şi manipulată prin pasivul privit
la televizor, în lipsa credinţei adevărate în Dumnezeu: „teletexte, telecabluri / de
popor teleghidat / ca într-o nuvelă / cu finalul emanat”.
Cuvintele din aceste poeme sunt preluate din limbajul curent
al românilor violat de o lume străină, de popoarele migratoare care rup, vin -
pleacă şi nu lasă nimic în urmă, un viol colectiv în care cel cu „merţan” la scară râde când te fură, posesor
al soluţiilor definitive şi rudimentare şi totul ca o mare calitate umană
deviantă. Merită reţinute cuvinte emblemă, sigiliul, rană, ochi de răpitor din
adânc:„voievozi playboy dracula, regele
gică, împăratul iulian, patrie second hand, ce dracu tovarăşi doar ne integrăm,
in our cantry, piscine vile en gros,
indexarea găurilor din covrig, neam de telespectatori, contor pe uliţi, chebab,
hot-droguri , be cool, be macho, etc.”
Golul spiritual al multora,
remarcat de poet în versurile sale, este unul care provocă tristeţe pentru că
reflectă lipsa de viziune şi se speranţă.
Simpla enumerare a cuvintelor
arată ce lume îl primeşte pe om cu braţele deschise şi ce drum are poporul în
tranziţia de la nimic la altceva.
…Şi, totuşi, poezia e un dar pentru Ioan Evu,
într-o rugăciune de final mulţumeşte lui Dumnezeu pentru salvarea pe care a
primit-o prin poezie, pentru cântecul acela ascuns din adâncuri, cântat în
apartamentul său de la bloc, închis cu zăvoare văzute şi nevăzute: „Azi pun
preţ iar pe cenuşa / flăcării ce –am fost cândva / când îmi zăvorâră uşa / şi
pe mine după ea”. (Columbar).
Volumul este unul al poemelor mai
noi, dar şi mai vechi chemate la perfecţiune prin dorinţa de produce volumul
perfect, iar când poetul se poate detaşa de drama măreţiei frigului personal, temele poemelor duc spre un mare
poet care a fost cu adevărat închis în destin, de aceea muntele, râul,
dragostea, Ardealul, sărutul, zăpada eliberatoare, canon-ul
, elegia, tinereţea fără de bătrâneţe, frumseţea unei femei tinere, anotimpul
cu toate uşile deschise, sunt teme pline de optimism care arată partea frumoasă
a vieţii:
„Te-am închis la mine-n cântec /
şi-o să fim iar amândoi / tu vei răsări din mine / ca un nufăr din noroi” (A treia elegie); „ Mai pot vedea / cum răsuflarea unui taur
/ îi smulge fecioarei crinul din mână”.
(Vine zăpada)…
Poemele acestea din zona poemului cu ferestre deschise sunt
profunde şi merită a fi reţinute ca un cântec de trecut prin cetatea de jos
simplu şi cu bucurie.
Volumul de versuri semnat de Ioan
Evu este cu mult peste volumele care mai apar ca efect al grafomaniei necesare
administrativo - avocato- notariale de cartier, este un volum adevărat în care
poetul se vede cum a ars, până la capăt, cenuşă vorbitoare într-un veac eronat.
Volumul este unul trăit de aceea
potenţialul lui este unul înalt, deşi scris într-o vreme şi într-un loc cu „zare
joasă”, este unul care lasă semne. Pentru unii oameni de cultură şi literatură
nu mai este la modă suferinţa şi tragedia umană, ea pare a fi deja spusă de
alţii pentru alţii în cărţi de istorie, dar nu-i aşa?, istoria se repetă, iar
căderea este aceeaşi indiferent de structuri sociale. Ioan Evu a trăit şi
trăieşte în două epoci cu valori total diferite, sau poate fără de valori, iar tranziţia este
păcăleala acestei generaţii, una fardată şi de import. Ca-ntr-o ardere… Uneori
cenuşa lasă semne în noaptea istoriei, jarul care arde acolo…
Influenţele asupra poeziei lui
Ioan Evu sunt diverse, mediul în care trăieşte s-a format şi s-a deformat ca
orice poet în timpul vieţii sale, poeţii de care se simte legat, logosul
scripturi care lucrează, experienţele personale în scris, dar şi în mişcarea
grupului muzical modern „CANON” sunt transformate în stil propriu la limita
dintre cântec, poem, umor şi lacrimă călătoare.
Eforul personal de a ieşi la
porţile cetăţii şi de striga drama umană, efortul de a perfecţiona poemul până
la miezul lui de oţel inoxidabil pentru a deveni spadă cu două tăişe, toate duc
spre un destin distinct în poporul poeţilor din Ardeal şi din România. Uneori
tentaţia de a fi o voce în cetate este puternică lăsând în poem urmele zgurilor
necesare şi al anotimpurilor care înmuguresc în metaforă.
„De ca şi cum eu nici n-as exista
/ azvârle- mă în foc ca pe o carte / pe care o vei fi răsfoit cândva / în
tinereţea ta fără de moarte”.
„Noapte bună Românie / orişiunde
te-ai afla!”
Constantin Stancu
toamna, 2006, oricând-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu