APROAPE DE NORI
Popas între nori[i] este
titlul inspirat al volumului de poezie publicat de Constantin Marafet, el exprimă
dezideratul poetului îmbătat de nori, un deziderat spiritual care marchează
starea poemului muzical. E o muzică a
ideilor şi cuvintelor, cuvinte care sună a cântec în momentul în care intră în
carnea poeziei.
Volumul se structurează pe zone
lirice: Raze, Rozariu, Rune, nu
întâmplător alese, iar numărul trei sugerează prezenţa divină în poeziile
scrise de Constantin Marafet, o prezenţă pe care şi-o doreşte şi pe care o
invocă, ceea ce dă putere scrierilor, le luminează şi le echilibrează, cu toate
influenţele care vin din zona poeziei române, titlurile începând cu litera R ca în vechile scrieri, menite să provoace
la înţelepciune.
Poezia este văzută ca desen pe
fresca zilei, acuarelă, guaşă stampă, exprimă în mod concret o existenţă văzută
sau nevăzută. Se sublimează în rană şi rădăcină. Apoi lucrurile se stabilizează
apar semnele esenţelor: vatra, ecoul, glasul, lacrima şi clipa, ca unităţi de
măsură ale vieţii.
Se simte că ideea poetică întră
în matrice: taina, crucea, roua, copacul, sunt semene ale unui areal ideal spre
care tânjeşte sufletul doritor de veşnicie.
Depăşind spaţiul poeziei sale,
unele versuri au ceva adânc, trimit spre crez şi revelaţie, se deschide uşa
unor lumi spre care tânjim, le dorim, sunt acolo: copacii s-au oprit în resemnare, altar înotător prin spaţii, oase de
înger, colind desculţ umblând prin lume, ţinerea poemului în frâu, magnetic
câmp, muta înstelare. Cu toate acestea poetul nu pare să se preocupe de
temele care deschid idei în vers, ci se joacă, poemele sunt scurte, abia
prinse, fluturi efemeri în efemera zi, sau rima care atrage jocul şi joaca, e o
tehnică a cântecului adolescentin pe care îl exersează bătrânul poet la
maturitate, aducându-şi aminte de lumea în care s-a născut, tânjind după
dragostea de început, privind spre puritate.
Autorul pare preocupat de
miracol, îl caută şi trece prin povestea lui Iona, e preocupat de întâmplare: „Ating, Doamne, pâlpâitul/arsei lumânări/vieţuind ca Iona
mitul/înţeleptei mări//într-un peşte, îmblânzitul/nu e greu să mori?/când
deschide răsăritul/sorcova prin nori/” (Rază)
Dar povestea rămâne în miracol,
literele sunt lăstari, lumea rodeşte, nu poate fi închisă într-un peşte, fie el
tainic, e neurcata scară, dar până la urmă, titlul volumului indică spre
popasul acela din nori, odihna în înălţimi …
Atent, poetul aude glasul: „Prin zăpezile letale/deal coboară urcă
vale/şi-n răscrucea cerului/e troiţa lerului/”(Glasul) E glasul care
străbate lumile, aduce vestea, un colind târziu-devreme, cu ritm şi rimă venite
din tradiţia populară şi din credinţa românească, pulsaţia sufletului atins de
bucuria de a locui pe acest pământ numit România.
Unele poezii dau definiţii, fixează
ideea: „Cimitirul – mută lyră/faţa Mamei
o respiră/”(Taină)
Dar prezenţa lumii ideale se
vede din elementele care o compun: „Între
ei copacul sfânt//Sus, e cerul de pământ/jos,pământ altoi de cer/dorul meu
aurifer.//Peste maluri de tăcere/runele la Înviere/” (Copac)
Durerea e sugerată prin lacrima sângeapă, o durere profundă, care atinge
fiinţa în fibra ei intimă, în codul genetic, o durere care eliberează, lacrima
curge dincolo de arsa pleoapă, curgerea spre o altă stare, e clipa suferinţei
eliberatoare, venind din grădina în care a plând Iisus…
Timpul capătă sensul trăirilor
care marchează istorii: „Lumânări aprinse
cată/umbra tragerii pe roată/” (Clipa)
Poezia lui Constantin Marafet a
fost şi este în atenţia unor iubitori de literatură, evoluţia i-a fost urmărită de Adrian Botez care îl
prezintă pe poet ca un om al cetăţii, implicat în evenimente, editură, operă,
familie.
Teodor Codreanu face o analiză
pertinentă a poeziei lui Constantin Marafet, subliniind noutatea versului din
volum şi prezenţa modelelor care vin de la Bacovia, Ion Barbu, Nichita
Stănescu.
De altfel, poezia Dorul dor, e o trimitere evidentă la
poezia matrice în literatura română pusă în stampă de Nichita Stănescu: „Lasă-mi urma lutului/la poarta
sărutului/uşurelu` vântului/şi greu` pământului/până vine
Nefertita/moartea grea, rafaelita/Don Nichita, Don Nichita/” .
Elementele tradiţionale ale
culturii române se văd din trimiterile la poarta sărutului, la folclor, la
durerea artistului, la nordul rătăcit în sud, răsăritul în apus, cu dulci metafore corese, o trecere în revistă a
tezaurului zicerii româneşti, în cântecul-joacă, ce focalizează pe runele
primare ale lumii.
De reţinut gândul prepoemului cel care schimbă lumea de
fiecare zi şi invocă impozitul pe poezie, antamat
prin satelit…E aici şi o grabă în lume, poemul nu se maturizează în starea
sa de poem, rămâne starea poeziei neexprimate, ratate cu fiecare întâmplare
tristă din viaţă, timpul poemului fiind ocupat de existenţă, de preocuparea de
a trăi în acest veac…
Autorul depune efortul de a
păstra poemele sale în limitele bucuriei de a scrie şi de a citi versuri,
într-o lume care fuge de realitatea ideii şi a cântecului, dovedind prin
volumul de faţă că rezistenţa prin
cultură e una care marchează istoria noastră, cele trecătoare se duc, rămâne
posibilitatea popasului între nori, acolo sus, aproape de cer…
Constantin
Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu